Între solitudine și cooperare (1)
Care este, în fond, natura relațiilor noastre cu ceilalți? Se bazează ele pe cooperare sau, dimpotrivă, pe dorința de a avea mai mult decât ceilalți? Sunt ele structurate de comparație, de rivalitate sau pot fi caracterizate, uneori, de o anumită formă de indiferență reciprocă? În același timp, fiecare dintre noi își dorește să fie liber și să-și realizeze propriile scopuri și idealuri. Dar pentru ca aceste scopuri să ni se pară cu adevărat importante, pentru ca ele să aibă sens și să merite urmărite, pare necesar să credem că și scopurile celorlalți pot avea sens. Împlinirea noastră personală nu este complet separată de existența celorlalți. În diferite moduri, ea se raportează și la ei.
Dar cum anume se produce această raportare? Ne dorim să ne realizăm scopurile în comparație cu ceilalți? Ne dorim să avem mai mult decât ei? Sau vrem să ne realizăm scopurile indiferent de ceilalți, fără ca existența lor să joace un rol real în viața noastră?
De altfel, filosofia existențialistă a subliniat adesea ideea că lumea însăși poate fi indiferentă față de idealurile noastre. Dar este și raportarea noastră la ceilalți caracterizată de indiferență?
Sau, dimpotrivă, tocmai prin relațiile profunde cu ceilalți reușim să înțelegem sensul propriilor idealuri? În ceilalți ne putem oglindi propriile reușite, propriile aspirații și propriile idei despre ce înseamnă o viață reușită. Dar aceste relații nu sunt întotdeauna simple. Unele reflecții filosofice au sugerat că neînțelegerile dintre oameni au apărut o dată cu dezvoltarea societății. Jean-Jacques Rousseau observa că omul ar fi trăit inițial într-o formă de echilibru interior, caracterizată printr-o grijă de sine non-comparativă și printr-o compasiune spontană față de ceilalți. În această stare, oamenii nu își măsurau valoarea în raport unii cu alții și nu erau dominați de dorința de superioritate.
O dată cu apariția societății, însă, oamenii au început să se privească unii pe alții, să se compare și să își evalueze valoarea prin recunoașterea celorlalți. În acest sens, s-ar putea spune că omul a devenit într-un fel vulnerabil în relația cu ceilalți. Relațiile sociale nu au adus doar cooperare, ci și rivalitate, invidie sau dorință de dominație.
De aici apare o întrebare importantă: dacă relațiile cu ceilalți pot deveni uneori surse ale conflictului interior, nu ar trebui să ne gândim că starea ideală a omului este mai degrabă solitudinea? Dar ce înseamnă, de fapt, solitudinea? Este ea o retragere completă din relațiile cu ceilalți sau este mai degrabă un moment în care omul încearcă să își regăsească libertatea interioară? Și chiar dacă uneori simțim nevoia de solitudine, putem trăi cu adevărat în afara lumii comune pe care o împărțim cu ceilalți?
Experiența umană pare să contrazică ideea unei indiferențe complete. Chiar și atunci când ne retragem în propriile proiecte, continuăm să fim influențați de ceilalți: de privirea lor, de recunoașterea lor sau de absența acesteia. Dacă privim mai atent realitățile sociale în care trăim, apare o altă întrebare.
În diferitele circumstanțe ale vieții, în care participăm alături de ceilalți, nu ar trebui să încercăm să diminuăm puterea factorilor negativi și a circumstanțelor care ne separă? Nu am vrea, poate, să ne vedem unii pe alții dincolo de aceste situații contingente care, la un moment dat sau altul, ne avantajează pe unii și îi dezavantajează pe alții? Dacă fiecare dintre noi își dorește o viață reușită, nu ar trebui să ne pese și de faptul ca și ceilalți să aibă posibilitatea reală de a-și afirma propriile potențialități? Și, mai mult decât atât, am fi dispuși să facem ceva pentru ca acest lucru să devină posibil?
Poate că aceste întrebări ne conduc la răspunsul despre ce înseamnă să trăim o viață reușită și în armonie cu noi înșine.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
