DILEME – Aura CIOBOTARU – Care este momentul alegerii făcute, între limită și sens?

Și, mai ales, ce este ceea ce dă continuitatea alegerii făcute? De multe ori ne aflăm în situații în care trebuie să decidem ce să facem pentru a urmări un bine și a evita un rău. Ce înseamnă să facem o alegere conștientă? Dacă o alegere este cu adevărat „făcută” abia atunci când o înțelegem, atunci ce facem cu toate momentele în care înțelegerea vine abia după decizie? Putem numi acele alegeri conștiente? Într-un sens, pare necesar să înțelegem întâi alegerea pe care o facem. Dar ce înseamnă să înțelegem o alegere? Înțelegem consecințele? Motivațiile? Limitările? Sau conflictul interior pe care îl implică? Și dacă am făcut deja alegerea, oricum — ce fel de înțelegere este aceea care vine abia după și ne face clar ceea ce nu puteam vedea înainte? Dacă am fi putut prevedea consecințele unei situații, am fi schimbat ceva? Am fi prevenit? Când spunem: „dacă m-aș întoarce, acum aș face altfel”, ce spune asta despre noi? Are o referință reală? Sau spunem asta doar pentru că abia în prezent înțelegem ceea ce atunci nu aveam cum să vedem?

   Sunt câteva întrebări și interogații care se centrează în jurul ideii de „a face o alegere”. Ce înseamnă a face o alegere, a nu face o anumită alegere, a nu face acea alegere sau nicio alegere? Ne putem gândi sau imagina diferite situații în care avem de făcut o alegere importantă, care depinde de noi, dar care ar putea aduce și o consecință pe care nu o dorim deloc — și pe care am face orice să o evităm Ipotetic, putem face alegerea „bună”, și să facem tot posibilul să evităm întâmplarea pe care nu o dorim. Dar dacă lucrurile ajung tot acolo? Dacă exact acel lucru nedorit devine inevitabil?

   Atunci apar întrebări cum ar fi: aceasta este o alegere pe care nu am făcut-o la timp? Sau consecințele au fost deja incluse în ceea ce am ales, deși nu știam încă? De unde începe și unde se termină ceea ce depinde de noi? Ce parte a viitorului ne aparține și ce parte este deja determinată de ceea ce am făcut, chiar fără să înțelegem? Cum trăim cu o pierdere completă, a ceva deplin și real, doar pentru ideea unei alegeri făcute într-un alt timp, într-un alt fel de a înțelege lucrurile? Noi când am fi ales, în mod presupus, și fără a cunoaște împrejurările de acum, actuale, am fost de acord, în fapt, cu ceea ce va semnifica acea pierdere, chiar dacă nu știam și obiectul ori subiectul pe care îl va avea? Este posibil ca noi să avem, să fi avut, în acel altcândva, înțelegerea deplină și completă a sensului a ceea ce alegem, având în vedere conflictul actual? Și poate că ne-am încredințat unei cauze, de a servi unui bine, în momentul în care va veni acea situație? Nu înseamnă cumva, că poate ne-am trădat pe noi înșine, în vederea încrederii într-o cauză, dar care depășește puterile noastre de a accepta să sacrificăm, în vederea acelui bine, orice altceva? Sau am acceptat ceva ce, în mod real, nu ar fi putut fi acceptabil niciodată, dacă am fi avut înaintea ochilor întregul tablou? De aici vine întrebarea legată de libertate: poate o asumare totală — inclusiv a ceea ce nu putem prevedea — să fie un act liber? Sau libertatea presupune o limită, aceea că nu ne putem cere nouă înșine să acceptăm orice, în numele unui bine despre care nu știm ce cere?

   Apare și întrebarea dacă toate alegerile noastre au același sens în orice variantă a lucrurilor. Dacă, indiferent ce am fi ales dintre variantele posibile, sensul profund ar fi fost același, pentru că noi suntem aceiași în toate alegerile noastre. Poate sensul nu stă în punctele de separație între variante, ci în continuitatea persoanei care alege – în valorile, motivațiile și limitele sale. Uneori facem tot ce putem într-o anumită situație, urmărind un bine, chiar dacă nu putem ști ce se va schimba după. Există lucruri importante în viață la care nu am renunța niciodată – și acestea sunt adevăratele limite ale libertății noastre. Dar există și situații în care, indiferent cât încercăm să controlăm, rămâne mereu o parte care nu depinde de noi, și o parte a consecințelor pe care nu o putem determina.

   Cât poate depinde cu adevărat de noi rezultatul unei împrejurări? Cât putem împărtăși cu ceilalți în experiențele comune? Și cât este acceptabil să acceptăm pierderea a ceva important, pentru un bine pe care îl înțelegem doar parțial?

   Poate că, în ciuda pierderilor, există totuși un sens. Poate influențele pozitive ale celor care au fost cu noi, momentele în care am ales bine fără să vedem tot, și continuitatea noastră interioară sunt suficiente ca să putem spune că viața are totuși o coerență. Poate că ceea ce este acum, cu toate limitele sale, este cât poate fi – și aceasta este uneori suficient ca să credem că nu am ales în zadar. Iar noi rămânem aceeași persoană în toate alegerile noastre: în cele făcute, în cele pierdute, în cele neînțelese și în cele care încă urmează.

   Și oricâte pierderi am încerca să înțelegem, oricâte sensuri am căuta, oricât am încerca să explicăm alegerile și urmările lor, ajungem mereu la această limită: „nu putem vedea dincolo de o alegere pe care nu o înțelegem.”

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…