Experiențele trăite pot fi călăuzitoare pentru această căutare, dar ele vin urmate de cercetarea analitică. Pe de o parte, sunt trăirile noastre și planul evenimentelor, iar pe de alta, deciziile noastre și planul faptelor. Problema unui sens a tot ce se petrece m-a preocupat de-a lungul anilor, prin prisma experiențelor mele și a nevoii de a înțelege. Mi-am dorit foarte mult și mi-am propus să găsesc un răspuns, pe care să-l pot oferi, cândva, oamenilor, despre problemele pe care le întâlnim în existența noastră. Am vrut să înțeleg mai mult decât ceea ce pare în mod obișnuit. Am trăit cu acest crez, că este în lume ceva indiferent de orice situație, dincolo de orice situație. Și am avut confirmarea că e așa.
„Timpul fără despărțire” mi-am dorit să fie o exprimare a problemelor existenței noastre și un posibil răspuns. Cum trebuia să fie, cum a fost dintotdeauna, cum nu poate sau poate fi, acesta este domeniul răspunsurilor pentru fiecare lucru care e o dată. După aceste răspunsuri, cel care întreabă se întoarce asupra vieţii şi existenţei lui, asupra unor momente mai semnificative, spre a adânci şi mai mult sfera aspectelor semnificate. Orice situaţie, aparent rămasă şi trecută ca fiind ceva greu, de neînţeles la un anume moment, scapă curgerii în istorie, devine prilejul de a îi răspunde după ce cobori şi o analizezi, sub cât mai multă lumină, dintr-un fond mai originar decât aparenţa ei care te înfundă.
Care este modul relației noastre cu lumea? Cum ne raportăm și în ce fel percepem lumea exterioară? Care este felul în care îi percepem pe ceilalți și cum ne raportăm la ei? Ce înseamnă că ceva îmi lipsește? Ce înseamnă sfârșitul a ceva? Ce semnifică „obiectul dorinței”? Putem observa că o temă care ocupă un loc central în toate aceste probleme este cea a timpului. Care e diferența între un obiect, un loc, un eveniment? Ce înseamnă un termen în sens referențial și ce înseamnă în sens atributiv? Ce este „obiectul dorinței”? Care este legătura între problema absenței sau a sfârșitului și înțelegerea sensului existenței? Și ce este peste acest sfârşit?
Când spunem loc, obiect, eveniment ni se pare că privim la ceva care seamănă cu desfăşurarea vieţii noastre. Limbajul nostru ne spune ceva despre propria noastră existență, avem așteptările noastre, avem nevoile noastre și ele, toate, au un „obiect”. Este acesta un obiect ce aparține lumii exterioare? Lumea, mai departe, putem spune că este totalitatea faptelor. Un eveniment este întâlnirea dintre o lume și un lucru? Wittgenstein separă două planuri distincte: limbajul cu lumea, pe de o parte –tot ce se poate spune e ceea ce e complet determinat şi poate fi delimitat spaţial (obiect, loc) şi, în al doilea rând, evenimentele despre care nu se poate spune ceva în limbaj; planul evenimentelor depăşeşte tot ceea ce poate fi afirmat ori se poate nega despre un obiect sau un loc şi se situează în afara graniţelor limbajului nostru. El a arătat limitele a ce se poate spune cu sens despre lume, adică ceea ce nu este un loc sau un obiect şi a identificat greşelile de gândire ce apar când noi confundăm două planuri distincte.Despre planul evenimentelor nu se poate spune ceva cu mijloacele cu care noi vorbim, în limbajul nostru, despre lume, adică un obiect sau un loc. E planul în care se situează existenţa noastră şi, totodată, problemele noastre de viaţă. Ele nu pot fi nici măcar exprimate în termeni obişnuiţi de obiect sau de fapt în limbajul nostru. Încercarea de a le exprima le converteşte în false probleme. E punctul în care ele apar ca false probleme pentru limbajul nostru. Atunci, problemele existenţei noastre nu sunt probleme ce au în componenţa lor un obiect sau un loc.
Încercând să mă raportez din același context, mai departe, Heidegger a analizat toate componentele existenţei noastre. Starea de adevăr ce corespunde sinelui-autentic este pentru el expresia unui eveniment ce se găseşte în afara a tot ce aparţine lumii. Heidegger, în lucrarea „Fiinţă şi Timp”, a identificat şi a analizat toate componentele existenţei noastre: el va delimita un loc de un obiect şi un eveniment de un loc. El exprimă limita conceptului de lucru şi aceea a conceptului de loc, prin termeni precum ființare-simplu-prezentă și prin sinele-neautentic. Ne găsim până aici în planul neadevărului. Starea de adevăr ce corespunde sinelui-autentic este pentru Heidegger expresia unui eveniment ce se găseşte în afara a tot ce aparţine lumii, așa cum apare ea în primă instanță. A fi în starea de adevăr înseamnă, pentru Heidegger, a ieşi din starea de ne-adevăr, a o depăşi pe aceea, ca sine-autentic, şi a cărui existenţă depăşeşte orice problemă a acestei lumi, în toate sensurile.
Atunci, poate fi vorba de o soluţie care să aducă cu ea ceva pentru existenţă, decât depăşirea problemei lumii, ieşirea din starea de neadevăr şi nu un alt obiect al adevărului? Dacă un eveniment rămâne în afara oricărui obiect şi loc, cum poate atunci un eveniment să fie şi despre un obiect? Cum poate el să aducă şi ceva, depăşind totodată realitatea unui obiect? Unde şi cum se poate produce întâlnirea dintre un eveniment şi un obiect real, în existenţa mea? Sinele autentic trăieşte în afara limitei oricărui loc. Dar care e atunci puntea între o existenţă ca sine neautentic, aflat în starea de neadevăr şi un timp al sinelui autentic? În ce depăşim starea de ne-adevăr, dacă nu avem un obiect pentru adevăr?
Dacă moartea este sfârşitul existenţei, nu e sfârşitul problemei existenţei, nici răspunsul la ea. Acest „fapt de a fi întru moarte” deschide drumul către înțelegerea sensului, prin care dă o măsură existenţei noastre, după un adevăr mai adânc. În timpul când nu am găsit un răspuns, undeva, nu s-a petrecut ceva contrar adevărului, iar răspunsul a fost şi înainte. Dar ca evenimentul dat de primirea răspunsului să vină într-un loc, era nevoie de un loc ce nu a fost înainte de acest eveniment și un obiect ce nu a mai fost până atunci prezent, ci rămas uitat cu începutul lui.
Timpul apare ca limita dintre adevăr şi neadevăr, timpul în care se desfăşoară laturile existenţei noastre, însă nu se continuă cu un timp al adevărului, nu ne comunică pe acela al adevărului, ci un sfârşit pentru timp de unde ne dă putere să trăim mai adevărat. Am simțit întotdeauna și am trăit sentimentul că e ceva care transcende orice fapt, lucru, că după orice lucru care a trecut, care s-a sfârșit sau orice fapt care a sfârșit o „lume”, mai e ceva, mai trebuie să fie ceva. Probabil ce rămâne e dincolo de timp, după ce trecem prin timp, și ne oprim și oprim timpul și este dincolo de amândouă. Este o re-găsire a ceva ce niciodată nu a aparținut unui loc sau fapt. E ceva ce s-a relevat acolo, atunci. Dar atunci, de ce trebuia întâi să fie un început? De ce trebuia să fie această desfășurare în timp? Pentru că începutul e dincolo de timp, nu e al aceluiași timp, efemer, de aici, iar noi suntem prin timp, nu „în timp”. Prin timp, este ieșirea spre dincolo de timp.
Sfârșitul nu e ceva ce urmează începutului. „Faptul de a fi întru moarte” nu e despre sfârșitul vieții, ci e despre tot ceea ce începem să trăim, dincolo de timp (în clipă, în eternitate). Răspunsul? Nu e răspunsul la o întrebare, e uitarea întrebării. Întrebarea? E uitarea răspunsului. Răspunsul rezultă din toate de până aici, nu e răspunsul întrebării, ci el este doar că întrebarea nu există.
Sinteza tuturor acestor căutări, ale tale, tinde către tot ce este posibil şi semnificativ din universul tău, pentru orice problemă nesoluţionabilă, ceva ce poate să lumineze acel univers, părând pustiu, gol, înainte, când tu erai doar în tine însuţi. În profunzimea ta, întunericul a toate din jur devine luminat, prin universul celor multe, din care izvorăsc scântei de lumină, contururi care fac mai semnificativ universul din jur, de la tine până la el.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
