DILEME – Aura CIOBOTARU – Care e sensul conectării cu ceilalți?

   De ce are sens să ne conectăm unii cu ceilalți? Și de ce ar avea sens? Pentru ce să ne conectăm unii cu ceilalți? Întotdeauna m-au interesat conexiunile cu ceilalți, autentice. Oameni remarcabili m-au inspirat, m-au îndrumat, m-au modelat și au avut o contribuție la formarea mea. Și, la rândul meu, am învățat mult de la ei, din ce sunt și știu să fac. Din acestea, mi-am clădit un caracter.

   În multe dintre momentele vieții noastre, mai departe, am observat că vrem, foarte mult, „să facem” mult, după tipul și specificul date de situație. Vrem să avem reușită în ceea ce facem, ne „încadrăm” cât putem de bine și uităm să „fim” în chip originar și să „ne pese”.

   Ființăm pentru a trăi „laolaltă cu ceilalți”, nu doar „în preajma” lor. Suntem preocupați cu „griji” de tot felul, de a ne face maxim de bine rolul pe care-l avem. Dar, noi nu ne identificăm cu el. Adesea ne scapă acest fapt din vedere. De foarte multe ori, ne „îndepărtăm” de relaționarea autentică cu ceilalți, ne pierdem conexiunea. Doar ne aflăm față de ei, dintr-o poziție…

   Cu cât dispunem de mai multe sarcini și abilități de a le realiza, poate cu cele mai bune intenții, facem tot posibilul nostru într-o privință, încât să putem fi mulțumiți la sfârșit de noi înșine și ca și ceilalți să fie mulțumiți. Cum împăcăm cantitatea de efort și aportul nostru dintr-o privință pentru care suntem vizați și o avem în vedere, într-un loc, context și la un moment dat și, în același timp dat, să rămânem, să participăm, cu cine suntem, prezenți, acolo? Adesea o situație e în suprapunere cu o cantitate de timp și ne aflăm în raport cu situația, dar și cu semnificația ei și atunci vrem să facem cât de bine putem, cu tot ce putem și avem.

   Dar, oare, e de ajuns? Pe de altă parte, în orice situație, în general, când ne aflăm în față cu ceilalți, în lume, dar și mai mult decât a fi „în preajmă”, suntem printr-o mulțime definită de lucruri, informații, cunoștințe, capacități, îndatoriri. Acestea toate umplu un anume interval de timp, considerat. Găsim, atunci, că pierdem, poate, din vedere, pe „a fi” noi.

   Ce putem aduce, prin prezența noastră? Nu știu dacă e vorba de a aduce ceva despre noi, despre noi și ceilalți sau pentru ei, raportat la noi. Cine suntem? Suntem experiențele noastre și cum ne-au format ele, plus ce am interiorizat și am filtrat noi, din ele? Sau suntem și dincolo de ele? Suntem niște „povești” pe care le oferim celorlalți, din care le oferim sau le punem la dispoziție? Înseamnă să îi limităm pe ceilalți, din contextul lor, la perspectiva noastră?

   Cred că înseamnă ceva mult mai important, ce e în spatele a tot ce aducem într-un context, în care ne adecvăm și în afară de tot, cât și decât poveștile noastre în care ne aflăm în diferite momente de timp și din care, sau prin care, interacționăm cu ceilalți, cât interacționăm și cât ne propunem, cât ne permite un cadru, o secvență, un context. Cred că suntem cei ce luăm prezență în timp cu ceilalți, ne în-ființăm în fața lor, și cred că, din acestea, ce aducem e de ajuns.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…