DILEME – Aura CIOBOTARU – Când se face liniște?

Tăcerea este, uneori, o întrerupere dintr-un șir de gânduri care își încheie rostul sau inutilitatea a ceea ce reprezentau sau a curgerii faptelor din lumea din preajma noastră, de unde ne retragem când rămâne lipsit de sens să mai fim acolo. Uneori, vrem să lăsăm să se încheie ceva care nu mai poate duce nicăieri. Se întâmplă momente în care, în mijlocul tuturor lucrurilor unde eram, deodată, totul nu ne mai spune nimic. Sau, alteori, noi nu avem nimic să mai spunem, uneori când are loc o despărțire, într-o anume situație și atunci nu ne mai rămâne decât plecarea. Este ca atunci când nu mai rămâne nimeni care să ne mai aștepte sau care să se mai întoarcă și nu mai e nimic de așteptat.

Tăcerea înseamnă și să poți să spui stop și să te retragi atunci când tu nu mai vrei să mergi mai departe sau să mai faci parte dintr-o poveste. Tăcerea e în înțelepciunea de a ști când nu mai e nimic de spus, în fața unei situații unde nu mai are rost să rămâi sau nu mai e nimic de spus între tine și ceilalți. Ne definim în interiorul relației cu celălalt, ne formăm propria imagine despre noi, ne dăm un loc și o poziție în care să ne situăm. Celălalt îmi aduce la întâlnire ceea ce este ininteligibil, necunoscut încă, imprevizibil și, poate, străin. Ne privim pe noi prin ceilalți, atât cât ne putem face înțeleși și cât le lăsăm loc să ne înțeleagă. Venim întâi din preajma celorlalți, ca și din preajma lumii și avem să ni le apropiem și să le fim celorlalți aproape. Le lăsăm, de aceea, posibilitatea să le fim disponibili, când vrem să îi putem întâlni, sau îi chemăm la întâlnire sau suntem chemați să ne prezentăm la întâlnire.

Relația cu cineva are un loc și un timp și noi, fiecare dintre noi, avem acolo un loc și un timp. Între toate aceste momente, în desfășurarea unei relații cu cel din povestea în care suntem sau, și mai clar, contextul de unde ne aflăm, există și momente de tăcere. Tăcerea, uneori, te lasă purtat în profunzime, acolo unde se află mai bine înțelesurile care nu apar la suprafață. Tăcerea nu este un final, ci este, mai mult, o întoarcere înspre noi înșine. Tăcerea nu e când încetăm să mai vorbim, ci când oprim zgomotul lumii sau al gândurilor în care ne aflam. Tăcerea poate fi când totul în jur se oprește și ne simțim în afara acelor fapte sau rostiri ce merg și se petrec mai departe. Tăcerea este când lumea încetează să mai aibă o funcție pentru noi sau un rost, la un moment dat. Lumea, spunem noi, nu mai funcționează. E un personaj care pleacă de pe scenă, o piesă sau, poate, doar un act, care s-a încheiat.

Uneori poți să îți spui că toate așteptările tale s-au încheiat. Și atunci, înseamnă că nu îți mai rămâne nimic? Mai rămân ceilalți, mai rămân poveștile lor în care poți să te regăsești, și mai rămân povești pe care, poate, vrei să le mai începi. Sau, poate, doar să le privești, ca un povestitor talentat.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…