DILEME – Aura Ciobotaru – Când „nu am simțit momentul”?

Conceptul de „timp” are o multitudine de sensuri, atât în științe exacte ca fizica, matematica sau in filosofie. Timpul reprezintă măsura scurgerii lucrurilor sau succederea evenimentelor. Timpul exprimă o relație între fenomenele naturale, percepute de un subiect observator. Pentru a mă referi la fenomenele ce se petrec in viața noastră și la relațiile între acestea, o să mă raportez la „moment”, ca dimensiune sau modalitate a timpului. Fiecare dintre noi trăim în acord cu timpul nostru propriu. Dar ce înseamnă, atunci, „să trăiești timpul tău”? Un moment poate fi definit ca o secvență spațiu-timp, însoțită de o trăire proprie. Și atunci, modul cum trăim timpul este de importanță maximă pentru scopul și sensul vieții.

În plan social, putem să constatăm și unele fapte obiective. Și atunci, ar trebui să ne raportam la aceste „fapte” drept o „constantă” după care să ne „trăim timpul”? Sau ar trebui să ne raportăm la timpul nostru propriu și când luăm în considerare aceste fapte? Sau faptele acestea sunt ele însele niște „variabile” ce apar în cursul vieții noastre?Uneori putem avea impresia sau ni se lasă impresia că există o singură modalitate de a ne raporta la „faptele lumii”. Daca ținem cont întâi de aceste „fapte”, pe care le considerăm drept „constante”, ni se va părea că viața trebuie trăită după un set de reguli. De exemplu: să alegi o anumita profesie, pentru că e mai buna decât o alta sau să te angajezi de la o anumita vârstă, să te căsătorești până la o anumita vârstă și să ai copii până la o altă vârstă și lista poate continua.

Aplicând la scară universală acest tip de „etalon”, în ce privește alegerile pe care le facem, oamenii pot ajunge să vadă că fac ceva care nu le place sau că nu se simt mulțumiți de viața pe care o au. La un moment dat, își dau seama chiar că au pierdut pentru totdeauna o ocazie, care ar fi apărut mai târziu… Când e momentul pentru a face „cutare lucru”? Cred că fiecare ar trebui să simtă și să știe asta pentru el,  din situația lui. Și mi se pare simplu. Dacă cineva mă întreabă, de exemplu, dacă „și tu ai făcut cutare lucru?”, iar răspunsul pe care îl am nu e afirmativ, sau „dar tu de ce nu ai făcut cutare lucru?”, pot spune numai: „nu am simțit momentul”.  Și vreau să dezvolt un pic aceste „fapte”, cu referire și la mine… De exemplu: nu mi-am luat „și eu” acea pereche de pantofi la oferta? Dacă răspunsul e negativ, e că „nu am simțit momentul…” Motivul este, practic, pentru că nu am simțit că pe aceia mi-i doresc. Chiar dacă, în privința caracteristicilor, sunt frumoși, suma pentru a îi achiziționa e convenabilă și oferta e limitată… Dar eu o să îmi cumpăr numai acei pantofi pe care, în momentul când intru și îi văd într-un magazin, simt că pe aceia mi-i doresc. Numai pe  aceștia i-aș alege, în orice „stare de lucruri” și chiar și dacă nu pot să îi cumpăr, încă. Și, după acest model, în mare parte, înțeleg să îmi trăiesc timpul. Adică după cum simt, la acel moment.

Un alt element necesar pentru a face un anumit lucru este să ai motiv ca să îl faci. Și dau următorul exemplu: având o problemă de sănătate, m-am dus la doctorul meu să îmi dea un concediu medical. În urma vizitei, am întrebat doctorul: „Și… când pot să mai trec pe la dumneavoastră?” El mi-a răspuns dezinvolt: „Depinde cum te simți.”  Iar intre timp nu am simțit nevoia sa mă mai duc… Dacă între timp mă mai întreabă cineva despre viață, sănătate, găsesc că răspunsul medicului e cel mai potrivit de adaptat… Uneori, când vrei să faci un lucru, e indicat sa te întrebi ce anume vrei. Iar ca să faci un lucru, întâi trebuie să știi ce vrei, și că vrei…

Dacă prin vreo împrejurare o să fii în situația să dai un răspuns cu privire la o problemă de importanță în comunitate, iar răspunsul tău o sa fie negativ, probabil că oamenii or sa te respecte la fel dacă știi de ce nu faci acel lucru. Așa cum,  un răspuns afirmativ, dacă e venit de la cineva care nu știe de ce face lucrul acela, el își va atrage dezaprobarea celorlalți. Sau cel puțin așa ar fi logic… Cât despre „utilitarism”, la care apelăm uneori, când o comunitate se confruntă cu probleme majore, cred că doctrina lor nu poate funcționa pentru toată lumea, fiind concepută tocmai să funcționeze pentru un grup limitat, format din „cât mai mulți” de felul acela. Principiul utilitarist e potrivit, mai degrabă, într-o „junglă”, unde e preferabil să calculăm beneficiile, pentru o „lume” în care oamenii iau decizii comune, din motive absolut individuale pentru fiecare. Si pe care numai fiecare în parte și le știe, sau nu le știe…  Pentru mine, principiul după care mă ghidez în alegerile mele este „să simt momentul”, atât ca timp personal, cât și în sens general-uman, având în spate considerații, pot spune, solide.

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…