DILEME – Aura Ciobotaru – Când este comunicarea autentică?

M-am gândit în ultima vreme, raportându-mă la ce am mai găsit nou, la tema relaționării dintre oameni, în sensul de comunicare autentică, sau dezinteresată față de a avea vreun câștig, fie în privința cantității de informații pe care o deții, fie a calității sau nivelului informației, în toate sensurile, de la tehnologie, științele exacte, științele naturii, sau științele despre societate. Niciuna dintre acestea nu prezintă prea multă importanță în sensul la care mă refer eu aici. M-am gândit apoi că există niște reguli principale și alte elemente definite pentru a obține o „comunicare bună”, raportat la cel mai înalt grad și nivel, dar și cel mai bun.

Gradul și nivelul sunt tot elemente de tip cantitativ sau, mai precis, relevă ce tehnici stăpânesc mai bine fiecare dintre cei participanți. Nici măcar folosirea celor mai performante dintre tehnicile de comunicare, ori mijloacele, ori metodele folosite, nu relevă prea mult. Poate că retorica, drept arta de a vorbi în public, are o importanță pentru societate, de luat in considerare, în raport cu celelalte elemente până acum. Daca vrem să ne gândim la gradul de încredere, în ce privește relaționarea cu ceilalți, cred că nu avem criteriile potrivite. Voi exprima despre aceste lucruri câteva concluzii ce pot fi de reținut. Comunicarea pare să depindă mai mult de ceea ce dorește și are să transmită o persoană. Comunicarea stă la baza relaționării cu ceilalți și face posibil ca aceasta să aibă finalitate și sens. Aceasta presupune întâi dorința de relaționare cu ceilalți, in general. Reușita în procesul comunicării e dată și de nivelul de valori pe care îl are și poate să și-l formeze fiecare. Sensul ultim al comunicării poate fi dat de ceea ce ai tu de transmis, despre acele lucruri importante, pentru noi ca oameni, pentru existența noastră.

Jaspers considera că filosofia e formată din patru acte, denumite, după cum urmează, uimirea, îndoiala, cutremurarea și comunicarea autentică. El credea ca aceasta din urmă le urmează celorlalte trei și le presupune pe fiecare dintre ele. Am putea spune poate că această comunicare ne oferă împlinirea propriei ființe, fiindcă noi nu putem exista decât împreună cu ceilalți. Relaționarea cu ceilalți, în general, implică posibilitatea de a fi deschiși, având la origine, probabil, acea uimire, o stare de încântare față de lumea din fața noastră, pentru a o descoperi și a îi găsi sensurile, semnificațiile și a le exprima. Ne putem gândi aici la uimirea despre care filosofii antici spun că stă la originea filosofiei.

Consider că a ști să trăim această viață este chiar o artă, de a trăi și de a crea. Pe de o parte avem dorința de a ne exprima, de a exprima ceva despre noi, cât și de a regăsi în lumea aceasta niște lucruri care să ne transmită ceva, să ne „spună” ceva care ne privește, pe noi ca oameni. De aici putem înțelege și ceva despre modul nostru de a exista, de a relaționa, în raport cu lumea, cu tot ce este în afara noastră, cât și cu ceilalți oameni. Și fiecare dintre noi avem ceva propriu, avem ceva de transmis către ceilalți și avem ceva și de găsit. Împărțim cu ceilalți oameni aceeași lume și împărtășim cu ei aceeași încântare pe care ea ne-o dă. Poate că sensul relaționării cu ceilalți oameni e tocmai acest scop pe care cu toții simțim că îl avem, dorința noastră de a cunoaște ceva care să ne vorbească despre noi, despre ce e cu adevărat important pentru noi. Și tot la fel, ne dorim să cunoaștem ce avem noi de făcut aici. Aceste lucruri,  de la dorința de a exprima, a exterioriza ceva din noi înșine și a ne afla locul nostru aici, la faptul de a afla în lume ceva care să ne arate, sa ne îndrume, sau sa ne „spună”ceva despre ceea ce ne privește pe noi și este despre noi sunt aspecte importante pentru existența noastră. Acestea fac referire la cine suntem noi ca oameni și ce tip de relație este aceea dintre noi și lumea în care suntem.

Heidegger, cu privire la faptul acesta de a ne „situa” într-o lume, pe care o „întâlnim” si o „aflăm” în fața noastră, constată ca omul este acea ființă care „deschide lumea”, putând să o facă să ia un sens.

Am evidențiat până aici câteva aspecte despre actul comunicării, despre „uimire”, ca act ce stă la originea filosofiei și despre dorința noastră de cunoaștere, urmând actului uimirii. Mă gândesc acum la faptul că fiecare om are o poveste de viață proprie. O poveste reprezintă un șir de fapte legate între ele, ce au fost trăite de către un om. O poveste e, de altfel, și un singur lucru ce se petrece doar o singură dată și este povestea unui singur om. Deseori oamenii povestesc între ei despre diferite întâmplări din viața lor. La un moment dat parcă începe să se țeasă ceva precum o poveste și înaintea noastră încep ușor să prindă contur diferite etape din viață și fiecare din acestea vin cu un timp și un loc al lor. O secvență sau o  întâmplare pe care o aveam în minte, la un moment dat, se asociază și cu alte întâmplări din perioada de atunci, iar deodată acestea toate devin o poveste, povestea vieții acelui om. În timp ce observăm întâi niște  oameni discutând subiecte oarecare, vedem că fiecare din ei fac trimitere la experiențele proprii pe care le-au avut la un moment dat, după un anumit timp, vedem un povestitor aflat in fata publicului, în fața oamenilor pe care îi văzusem la început purtând între ei o discuție. Și povestitorul și cei care ascultă povestea îmi pare că pătrund într-un alt spațiu si alt timp.

Orice poveste are caracterul de a putea fi comunicată. Acestea sunt lucrurile care îi fac pe oameni să se simtă atrași și să dorească să relaționeze autentic unii cu alții: unii în rolul de povestitor sau creator al poveștii, dorindu-și să se exprime și să împărtășească alături de ceilalți propria creație; cei care îl ascultă povestind participă și ei la actul creației, lăsându-se fascinați de priveliștea ce se așterne în fața lor. Relaționarea cu ceilalți, din cadrul de mai sus, implică deschidere din partea fiecăruia care participă. Doar în felul acesta vom putea avea o comunicare autentica.

 

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…