Un răspuns la „dilema alegerilor noastre”… Nu existăm aici într-o „lume a ideilor”. Astfel, nu avem referința reală sau completă a ceea ce e un anumit „ceva”. Putem ști doar foarte puțin despre tot, iar atitudinea filosofică ne îndeamnă pe drumul să cunoaștem „câte ceva despre tot”. În primă instanță, constatăm existența lumii din jur și apartenența noastră la ea sau, pe scurt, „existența umană”. Fiindcă nu există nimic care să nu aibă un sens uman, în universul nostru uman.
Cumva, suntem limitați, prin aceea că nu știm și nu avem decât o parte din tot. Voința noastră ce „pune totul în mișcare” este mai mare decât capacitatea noastră de a cunoaște. De aici, rezultă două aspect, primul este îndoiala de tot ce există, iar celălalt este căutarea omului de a da vieții un sens. Cel mai adesea, aceasta are un sens spiritual. Aici, ne intoarcem la întrebarea „cine suntem?” și la îndemnul care spune să „ne cunoaștem pe noi înșine”. Vrem să găsim împlinirea sufletească și până la urmă, vrem cu toții fericirea și ceea ce ne face, cu adevărat, fericiți. ,
Mai departe, aceasta înseamnă și să avem o viață demnă de a fi trăită, una care să „merite” trăită și să fie demnă de noi. Merităm, prin ceea ce facem, să avem o „viață bună” si de care sa fim demni. Ne putem întoarce și la întrebarea despre sensul vieții și să găsim răspunsul că „sensul vieții e în afara ei”, parafrazând afirmația lui Wittgenstein. Trăim după diferite convingeri, credințe, principii, dintre care, pe unele le aplicăm și le practicăm, iar pe altele le avem cu o anumită interpretare, limitată la contextul de unde privim sau ne aflam. Dimensiunea timpului ar putea să fie ceea ce dă valoare vieții ce o trăim, pentru că timpul e acela al fiecăruia și depinde de noi cum alegem să-l folosim sau cum îl tăim, la nivel de momente. Timpul este personal pentru fiecare și, poate, am putea să facem o echivalență între „existență” și „timp”. Cred că timpul este etalonul după care măsurăm valoarea vieții noastre. Este timpul ce trece și curge și este și timpul în care trăim. Aici găsim „libertatea” proprie de „a alege”.
Întrebarea rămasă în minte și fără un răspuns definit era ce facem cu lucrurile care „nu au putut să depindă” sau „nu depind” de alegerea noastră. Mizăm și punem în joc mereu cea mai importantă carte, a vieții noastre, pentru ce ne dorim, iar siguranța că vom avea rezultatul vizat de noi nu vine cu o garanție. Renunțarea nu înseamnă, însă, decât lipa curajului de a participa la viață, punând în joc ceea ce avem mai de preț, din noi înșine, în vederea de a primi ce „ni se cuvine”. Este firesc ca drumul ce îl urmăm în mod consecvent și asumat, cu corectitudine morală, cu angajamente pe care ni le luăm și le respectăm, să ne ducă, la final, la destinație.
Am vorbit despre lucrurile pe care ni le propunem, bazându-ne pe adevăruri pentru care suntem îndreptățiti și am fost încredințați. Unind toate aceste lucruri, rezultatele la care ajungem și urmările acțiunilor noastre ar trebui să fie satisfăcătoare, împlinindu-ne ceea ce ne-am propus. Cel puțin, așa ar fi just, ca rezultatele de la final să corespundă cu așteptările noastre și cu ceea ce am „proiectat”. Cu toată cunoașterea noastră limitată, cu toate imperfecțiunile noastre, raportat la idealul moral, ne putem ghida planurile și scopurile după un ideal și putem să ne facem un model pe care să-l urmăm. Probabil că ideea de „sine real” sau aceea de „eu ideal” au un „obiect” determinat. Nu există, pe de altă parte, niciun fel de garanții și nici așteptări îndreptățite că lumea trebuie să corespundă modelului nostru și nu putem să încadrăm lumea în interiorul acelui „model”. Nu „trebuie” să fie o concordanță între lume, cu faptele ei care se petrec și modelul pe care noi îl urmăm pentru a ne împlini cele mai importante lucruri și nevoi umane. Și cu toate acestea, nu înseamnă că lumea e ostilă față de existența noastră.
Atunci când știm că am făcut ceea ce am putut noi mai bine într-o situație, are rost să fim mulțumiți și să ne simțim recompensați. Are rost să continuăm, pentru că dincolo de ce pare, de cealaltă parte a oglinzii pe care o vedem întoarsă este o lume întreagă ce ni se deschide, prin fragmente și „piese” cu care putem să ne re-construim „harta” a ceea ce am pornit să căutăm, printre obstacole și uitări, în care deseori ne-am oprit sau am uitat unde vrem să ajungem. Viața rămâne căutarea perpetuă, nu de a găsi un drum corect sau perfect, care să ne duca la împlinirea dorințelor noastre, nici de a ne pierde sau a ne opri să mai dorim. Poate că, în final, nu e despre un drum „corect”, ci este despre un alt mod de a vedea, de a pătrunde în „locul” unde tindeam să fim, locul, poate, de unde ne-am îndepărtat, pentru că am uitat să vedem întregul. Indiciile ar putea fi la tot pasul și ele compun imaginea a ceea ce deja avem, în piese fragmentate, imaginea lumii de „dincolo de oglindă”, în care vedem doar în parte.
Acesta este întregul, și este efortul nostru de a ne menține credința și a urma calea, chiar dacă încă ne-luminată, printre umbre, către lumea vizibilă, ca să trecem dincolo de oglindă.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
