Orice alegere faci, va avea aceeași semnificație. Ce înseamnă aceasta? Tot timpul, de-a lungul vieții noastre, suntem în situația de a face alegeri. Tot ce alegem și toate experiențele care ni se întâmplă se bazează pe o considerație inițială, că noi am fost de acord? De exemplu, poate fi ca atunci când am fi semnat, cândva, un „contract” pentru care ne-am dat acordul, dinainte de a veni în această viață, și în acest contract a fost prevăzut tot ceea ce o să ni se întâmple. Ideea este o generalizare pentru ce semnifică „a alege” și „libertatea de a alege”. Se mai spune și că tot ceea ce ni se întâmplă și are semnificație pentru noi e ca să experimentăm și să evoluăm.
Așadar, noi vrem, în fapt, acele experiențe care ne vor servi în scopul de a evolua? Iar aceste experiențe putem spune că sunt cele potrivite pentru noi și că e cu necesitate așa? De asemenea, se poate spune și că ce ni se întâmplă „este bine”, dacă scopul final stabilit e binele propriu? Se mai spune, după concepția creștină, și că Dumnezeu ne dă situațiile prin care trecem fiindcă sunt cele care „trebuie” și experiențele de care „avem nevoie”. În filosofia buddhistă există ideea că și dacă alegi să faci un lucru și dacă nu îl faci, e la fel. O să fii în ambele cazuri la fel de fericit sau de nefericit. Îmi amintesc de o glumă, în care se spune că Socrate ar fi afirmat astfel: „Dacă o să ai o nevasta bună o să fii fericit și dacă o să ai o nevastă rea te faci filosof’. Tot in glumă, m-am mai întrebat uneori ce vor filosofii…
Revenind la ideea inițială, Dumnezeu pe care îl imaginăm nu ar putea oare să ne dea, oricând, și o situație diferită și ar putea face să fie în felul dorit de noi? Se mai spune și că, după felul în care credem, răspunsul este întotdeauna „să fie cum vrei tu”. Cele două nu se află în contradicție. Noi cunoaștem, mai departe, în mod limitat. S-a mai spus și că „a crede în Dumnezeu înseamnă a crede că viața are sens.”(Wittgenstein) Iar acest lucru este un adevăr logic. Până la urmă, vorbim despre un „destin”, care constituie viața aceasta a noastră? Dacă în limbaj am face această echivalență și este și corectă din punct de vedere logic, atunci înseamna că e așa? Pentru cel care crede, spune Wittgenstein, „lumea este alta decat a celui care nu crede”. Cel care crede, înseamnă, atunci, că are și sensul vieții?
În continuare, cunoașterea noastră e limitată și la fel și înțelegerea noastră. Logica noastră este limitată la facultățile noastre de gândire, ca ființe umane. Ne putem însă imagina că în afara logicii noastre există și altceva, chiar dacă nu putem cunoaște lucrul acela și nu îl putem denumi sau determina cu sens. Dacă luăm un punct ca reper, atunci îl încadrăm într-un „loc”, ceea ce relevă posibilitatea că în afara lui „x” este ceea ce numim „limită” față de „x”. Toate aceste referiri sunt în sens modal și au ca subiect relația între „posibil” și „necesar”, fără a fi speculații, ci exprimă un punct de vedere obiectiv. Ideea de „instanță superioară” se identifică tocmai cu ceea ce am numit „limită”, în sensul logicii, chiar dacă ideea de Dumnezeu, cu semnificația pe care aceasta o are, rămâne doar una speculativă. La fel este și ideea de a ne „situa” într-o „lume” sau secvență „anterioară” acestei vieți, așa cum am precizat-o aici, sau aceea a unei „lumi viitoare”, de după viața aceasta. Și atunci, ne oprim la conceptul general de „lume posibilă”. Așa cum se spune, existăm aici și nu avem cum să știm nici „de unde venim” și nici „unde am putea să mergem”. Ne situăm între momentul când ne naștem și acela când o să murim.
Gânditorii existențialiști au precizat întocmai acest lucru. De aici, au derivat și ideea că viața noastră nu are un sens, în sine. Noi nu am ales să existăm, dar cu toate acestea suntem „condamnați” la existența aceasta și, în aceeași măsură, suntem complet liberi. Cele două nu se exclud una pe alta. Pentru Sartre, a fi liber înseamnă a putea alege. Și întotdeauna suntem subiectul propriilor alegeri și suntem în rolul principal în viața noastră. Suntem responsabili, în totalitate, de viața noastră și de tot ce alegem. Ne convine, însă, și ne mulțumește acest lucru sau ne satisface trebuințele și nevoile noastre, ca ființe umane ce ne aflăm și trăim sau experimentăm diferite situații de viață și este, până aici, un argument satisfăcător? Putem spune că situațiile acestea sunt alegerea noastră? Sau cum să ne raportăm la ele? Și acest lucru determină calitatea vieții noastre?
Ce se întâmplă cu situațiile neprevăzute, cu lucrurile contrare cu idealurile și planurile noastre? Ce se întâmplă cu scopurile pe care le urmărim și pentru care urmăm îndeaproape un plan care ar trebui să ducă în mod firesc la realizarea lor? Există, pentru toate aceste eforturi pe care le-am făcut și le facem, o garanție sau o constantă pe care să ne bazăm și să știm că ajungem la rezultate reale? De foarte multe ori, experiențele pe care le trăim nu ne validează ideea că lucrurile după care am pornit sunt și cele așteptate în mod realist și firesc. Deseori, facem orice pentru un anumit lucru pe care ni-l dorim și cu toate acestea se dovedește a fi în zadar. Continuăm să îl facem și când este așa, precum eroul legendar Sisif, care continuă să urce și să ridice piatra uriașă până în vârful muntelui.
Nu putem să fim „împotriva noastră inșine”, nu putem să nu dorim ceea ce ne dorim, nu putem să nu facem orice pentru ceea ce ne dorim sau, măcar, să facem ceva. Chiar și dacă de multe ori vom încerca și o vom face la nesfârșit… Este locul unde ne întâlnim cu neputințele noastre.
Poate să pară o contradicție că mereu ne dorim binele, că nu renunțăm să vrem să fim fericiți, chiar și când nu suntem și când aceasta ne face rău, și când nu depinde de noi, nici de ceilalți. Toți am sacrificat ceva pe altarul dorințelor noastre, din dorința de a ne face fericiți. Experiențele noastre, și cele frumoase și acelea neplăcute, ne învață și îndeamnă să evoluăm, să creștem, să continuăm să ne dezvoltăm ca persoane, să fim, poate, mai buni, și să ne autoperfecționăm. Un lucru poate fi și acela de a învăța să lăsăm ceea ce ne depășește sau ne încalcă limitele, să învățăm să fim puternici și dacă trebuie să sacrificăm ceva important pentru noi. Nu este fără sens a spune că, adesea, lucrul pe care ni-l dorim cel mai mult este tocmai cel pe care trebuie să îl pierdem și să știm că doar așa am învins propria neputință și ceea ce ne făcea să fim mai slabi.
„Posibilitatea cea mai proprie” ne apare abia atunci când ne-am confruntat și am depășit cea mai mare imposibilitate. Este atunci când întâlnim posibilitatea superioară și trecem imposibilitatea.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
