Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele Dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu, locuitorii denumindu-l generic “leu”.
Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII.
Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină.
Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger.
La noi era cunoscută drept „şfanţ”.
De aici și celebra expresie “nu am nici un şfanţ”.
O altă monedă era paraua otomană. Expresia ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda era confecționată din material prost, avea o valoare redusă, iar folosirea intensă o tocea până la dispariția gravurii.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica,o instituie ca monedă a țării.
Leul, avea echivalentul a 60 de parale. Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.
În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei.
După unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”.
Un „român” ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară.
Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin,dar proiectul nu a putut fi realizat.
La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat.
În 1864 s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”.
Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională „leul”, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani.
Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint.
Până la înfiinţarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham.
Facebook
WhatsApp
TikTok
