DE DINCOLO DE STATUIA LIBERTĂȚII – Dana NEACȘU – Special Ops au grijă de noi. De cine?

Imaginea din stânga sus: un lunetist al Forțelor Speciale ale Armatei SUA, 1991; după operațiunea Eagle Claw, operațiunea eșuată de salvare a Iranului în Iran, 1980; soldat  în timpul invaziei Grenadei, 1983; Căpitanul Vernon Gillespie Jr. în Vietnam, 1964; soldați la Camp Victory, în Somalia, la 10 zile după ce 18 americani au fost uciși în timpul bătăliei de la Mogadisciu în 1993…

În decurs de câteva decenii, Statele Unite și-au transformat cu totul armata sau cel puțin armata activă. Acest lucru a avut loc cu puțină fanfară și cu puțin control public. Una dintre cărțile populare ale lui Mike McQuade, Black Hawk Down, a fost despre o misiune dezastruoasă a operațiunilor speciale din SUA în Somalia. O alta, Oaspeții ayatollahului, despre criza ostaticilor din Iran, a detaliat o misiune de salvare a operațiunilor speciale, avortată, dar esențială. Killing Pablo spune cum forțele speciale americane au fost implicate în capturarea lordului drogurilor, Pablo Escobar. The Finish descrie cum forțele speciale au condus raidul care a pus capăt carierei lui Osama bin Laden. Și mai sunt altele…

Navele mari, bombardierele strategice, submarinele nucleare, bombe, armate de masă – acestea reprezintă încă imagini convenționale ale puterii americane și absorb aproximativ 98% din bugetul Pentagonului. În schimb, forțele speciale (Special Ops) sunt uimitor de limitate numeric. Și totuși, ele sunt acum responsabile pentru o mare parte a angajamentului militar la fața locului în puncte critice peste tot în lume. Special Ops este sub Comandamentul Operațiunilor Speciale sau SOCOM, un „comandament combatant” care se raportează direct secretarului apărării (echivalentul ministrului apărării). Și-a dobândit rolul central în ciuda rezistenței inițiale din partea ramurilor militare convenționale și fără ca majoritatea dintre noi să observe. S-a întâmplat din necesitate, ni se spune. Acum trăim într-o lume deschisă a „competiției fără conflict”, pentru a folosi o frază din doctrina militară. „Există continuumul păcii absolute, care nu a existat niciodată pe planetă,” cum spune un fost șef al SOCOM. Sau nu a existat până acum. SOCOM, a cărui genealogie poate fi urmărită ca începând cu o mică echipă de salvare a ostaticilor în 1979, dezastrul care a pus capăt ascensiunii democratice la Casa Albă în anii ’70, a crescut până când acum a acaparat spațiul intermediar,dintre războaie, acea „pace absolută” (care nu există). Alcătuit din soldați de elită din fiecare dintre ramurile militare principale – Navy SEAL, Forța Delta Armatei și Beretele Verzi, Controlorii Forțelor Aeriene de Combat, Marine Raiders – SOCOM este activ în peste 80 de țări și a crescut la o forță de 75.000, inclusiv antreprenorii civili. Realizează raiduri precum cel din Siria din 2019 care l-a ucis pe liderul statului islamic, Abu Bakr al-Baghdadi și efectuează greve cu drone precum cea din Irak în 2020, care l-a ucis pe generalul maior iranian Qassem Soleimani.  Folosirea forțelor convenționale este ca și cum ai mânui un baros. Forțele Special Ops seamănă mai mult cu un cuțit elvețian. De-a lungul anilor, Statele Unite au aflat cât de versatil poate fi acel cuțit; flexibilitatea și competența Special Ops s-au dovedit neprețuite. În același timp, insularitatea și elitismul acestor unități au generat o cultură  îngrijorătoare; în anumite cazuri, au evidențiat disprețul față de valorile tradiționale ale forțelor armate. O mare parte din acțiunea SOCOM are loc în secret. Majoritatea americanilor nu știu că sunt active într-o țară până la anunțul din ziare despre ce s-a întâmplat. Sau până când ceva nu merge bine – ca în Niger în 2017, când patru soldați ai Special Ops au fost uciși într-o ambuscadă. Drama a cimentat statutul SOCOM. Cum a fost uciderea lui Osama bin Laden, la Abbottabad, Pakistan, în 2011… După ce CIA l-a găsit, o echipă SEAL a pătruns în apărarea aeriană a Pakistanului și i-a bombardat complexul locativ (semăna cu un bloc).  Președintele Barack Obama, care încerca să distrugă amenințările teroriste emergente, și în același timp sa limiteze numărul trupelor americane în străinătate a promovat Special Ops. Pentru el, Special Ops, tăiau iarba și amenajau gazonul „păcii permanente”.  Mie mi se pare o perspectivă minimalistă și mușamalizată. Unitățile SOCOM dirijează lupte împotriva rețelelor islamiste din Africa și Asia, lucrând în primul rând prin intermediul forțelor armate locale. Nu se poate nega succesul lor aparent. Prin rețeaua lor de informații și active aeriene luptătorii kurzi, irakieni și sirieni au avut un avantaj copleșitor împotriva ISIS. Pe de altă parte, prin SOCOM, SUA se află în luptă, dar nu în mod deschis. SOCOM atacă din umbră, la comanda discretă a președintelui, și fără nicio supraveghere parlamentară. Obama a folosit Special Ops, Trump, da, Biden imediat și el.

Creșterea importanței SOCOM ar trebui totuși prezentată publicului și analizată. Puterea de a ordona operațiuni militare și asasinate, adesea ascunse, îi permite unui președinte să acționeze cu un control public minim și poate tenta un președinte să înlocuiască câteva mici exploatări dramatice cu o strategie mai susținută. După cum recunosc liderii SOCOM, nu se poate învinge o mișcare înrădăcinată cultural, cum ar fi al-Shabaab, lovind ocazional liderii săi. Mai mult, cum spune Mike McQuade, odată ce începi a tunde iarba, unde și când te oprești? Sau, cum aș spune eu, la gazonul cui?

 

DANA  NEACȘU este doctor în filosofie, lector de drept la COLUMBIA LAW SCHOOL, din New York, profesor adjunct la BARNARD COLLEGE – Columbia University, dar și dâmbovițeancă de pe malurile Ialomiței…