Acum mulți ani, filmul „Trădare” apărea pe marile ecrane. Regizorul David Jones adaptase piesa cu același nume a lui Harold Pinter. Cu ajutorul lui Pinter toată lumea, critici şi audienţe deopotrivă, păreau fericite. Isteţimea lui Pinter a fost în prezentarea poveștii de trădare în cronologie inversă. Începe cu o scenă într-un pub londonez, unde Jerry (Jeremy Irons) și Emma (Patricia Hodge) au o conversație subtilă, sardonică despre eșecurile legăturilor umane. Sunt foşti amanţi despărţiţi de împrejurările vieţii şi care se întâlnesc pentru prima oară după ce aventura lor s-a sfârşit. Misterul telefonului este dezvăluit spectatorului: Emma, în pragul divorțului de Robert (soţ pe care nu-l vedem încă pe ecran) şi aflând de aventurile soţului, i-a „plesnit-o” şi ea, spunându-i că a fost infidelă pentru mulţi ani cu prietenul soţului, cu Jerry cel de faţă.
Pare încurcat? Aşteaptă… E doar la prima vedere. Scena următoare detaliază povestea lor de dragoste şi, în paralel, căsătoria Emmei cu Robert (Ben Kingsley). Și tot așa continuă povestea, printr-un total de nouă scene, înapoi, la începutul acestei drame complexe, dar uşor de urmărit, încât la sfârşit nimeni nu ştie cine a trădat pe cine, dar înţelege că viaţa merge mai departe.
În urmă cu câțiva ani, regizorul american Mike Nichols, cunoscut cinefilului mondial pentru excelentul „The Graduate” şi siroposul „Working Girl,” a adus piesa lui Pinter, „Trădare”, pe Broadway. Imediat cu publicitatea piesei, detaliile din viața lui Pinter au reapărut. Se pare că povestea Emmei era povestea lui Pinter. Pinter a trăit enigma morală a Emmei, adică să-i spui sau să nu-i spui soţiei ce deja ştie. Dar acest can-can minor nu era suficient să aducă publicul în sala de teatru. Mult mai interesant a fost detaliul despre alegerea actorilor: Daniel Craig, cunoscut ca fiind cel mai recent 007, James Bond, a acceptat rolul numai dacă venea cu soţia sa, Rachel Weisz, văzută și în „Marele şi Puternicul Oz”. Pentru clarificare: eu nu am citit Pinter. Am văzut câteva piese scrise de el puse în scenă, atât în Bucureşti, cât şi în New York. De obicei adorm la Pinter, pentru că îi găsesc limbajul pretenţios şi gol. Dar, în toamna aceea l-am redescoperit prin ochii lui Nichols şi m-am îndrăgostit de isteţimea lui aproape oltenească. Personajele erau prezentate dinamic şi direct. Scenele erau neafectate de artificii fără sens. „Seturile” erau bine gândite, știu, aici e Nichols set-designer, iar actorii au fost superbi.
Daniel Craig era de nerecunoscut. Vorbea fără prune în gură şi avea o prezență extraordinară pe scenă. Îi plăcea ce face şi se vedea. Se amuza cu textul, cu femeia și cu publicul. Participa neinhibat la povestea sa de prietenie cu Jerry – partener de afaceri, de squash și de mariaj cu Emma.
Probabil ca acest triumvirat Robert/Emma/Jerry este metafora cea mai reuşită pentru a discuta cine câștigă, cine pierde, ce înseamnă să știi, să nu știi, să faci ceva licit sau ilicit. Pe mine m-a făcut să mă gândesc la provincia natală, acolo unde nevestele şi bărbaţii burgheziei socialiste (medicale) se culcau unii cu alţii în văzul maselor, dar în aşa-zisul „spate” al respectivei şi respectivului soţ încornorat. Pucioasa cea veselă a tinereții mele…
În toamna aceea, amândoi actorii care i-au interpretat pe amanții păcăliți, Rafe Spall și Rachel Weisz erau „neofiţi” pe Broadway. Dacă Rafe Spall s-a descurcat cu aplomb, Rachel Weisz a reuşit mai puţin. Poate istoria ei personală a împiedicat-o, pentru că în afara teatrului, ea şi Daniel Craig erau foşti amanţi, apoi căsătoriţi şi fericiţi. Sau poate din generozitate, s-a abţinut. A vrut ca piesa să fie şi să rămână un alt piedestal teatral pentru Daniel Craig. Sau poate era răcită în seara în care am văzut-o eu, ca şi în fiecare altă seară. Sau, cine știe, poate Daniel Craig era născut să fie un actor desăvârşit numai pe Broadway.
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, profesor de drept la Duquesne Law School, cercetător la Columbia Law School, din New York,, dar și dâmbovițeancă de pe malurile Ialomiței…
Facebook
WhatsApp
TikTok
