„E mai bine să taci decât să apari un prost”, a spus cândva a femeie de 88 de ani, acum invalidă în scaun pe rotile, care locuiește într-o comunitate mică de asistat bătrânii la nord de Monroeville, un oraș din Alabama, unde a crescut și a trăit majoritatea vieții ei. Este o clădire din lemn galben vesel în formă de o casă mare, cu un pridvor larg și scaune balansoar. Interiorul este confortabil, echipat cu canapele, bibliotecă și o sufragerie. Un agent de pază îi îndepărtează pe jurnaliștii veniți să vorbească cu femeia, Nelle Harper Lee. Nu este abandonată acolo, așa cum bătrânii, de obicei, sunt aruncați în astfel de unități spitaliceşti. Până în noiembrie anul trecut, când la vârsta de 103 de ani i-a murit sora, dar și avocatul personal, Alice, ele au fost foarte apropiate. Sau la fel de aproape ca cineva care este afectat de diverse maladii ale bătrâneții… Ea este surdă și abia poate vedea. Vizitatorii comunică, fie prin strigăte la aproximativ 20 cm distanță de urechea dreapta, sau folosind un marker și o bucată mare de hârtie albă. „Dar, odată ce știe tema conversației, e în regulă”, a spus un alt prieten al doamnei.
Desigur, aceasta este povestea de la sfârșitul vieții ei, sau mai bine încă, o parte din acea poveste. Ea a început viața ca un băiețoi, un cititor precoce și cel mai bun prieten și coleg de școală a fost vecinul ei, în viitor celebrul scriitor Truman Capote. Ea s-a mutat la New York, după ce a renunțat la cursurile facultății de drept și odată ajunsă în NYCl, ea a lucrat ca funcționar și a scris ficțiune în timpul liber. Din fericire pentru ea, în 1956 cadoul de ziua de naștere a fost un an de salarii, astfel că ea a putut să se concentreze asupra scrisului. În 1960, „To Kill a Mockingbird” a fost publicată și a fost primită atât de bine de public și de critică, încât mulți cred că a provocat în Harper Lee – cum ea a ales să fie cunoscută publicului – o reticența extraordinară de a vorbi în public și chiar a determinat-o să refuze să publice noi lucrări.
Cartea „Să ucizi o pasăre cântătoare” s-a vândut în peste 40 de milioane de exemplare și mulți o consideră cea mai bună carte a secolului trecut. Ea a câștigat premiul Pulitzer în 1960, iar versiunea de film din 1962, folosind adaptarea pentru scenariu a dramaturgului Horton Foote, a câștigat mai multe premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun actor Gregory Peck, în rolul lui Finch, personajul principal adult în carte și în film. „Să ucizi o pasăre cântătoare” este povestea maturizării celor trei copii, Scout, fiica avocatului Finch, prietenul ei, Dill, și fratele ei mai mare, Jem. Se poate adăuga la lista de „maturizări forțate” Boo Radley, pentru că intrarea sa întârziată în clubul adulților este un alt portret remarcabil al capodoperei. Cartea este renumită pentru stilul direct, fără sentimentalisme de provincie, deși descrie evenimente tragice dar obișnuite, din nefericire, care se petreceau în timpul depresiunii peste tot în statele din Sud.
Pentru mine, „Să ucizi o pasăre cântătoare” este o carte remarcabilă, citind-o am știut că dacă voi continua să caut voi găsi oameni ca mine. Simpatizând cu Dill și cu viața lui de abandonat pe vară, această carte mi-a încălzit anii adolescenței timpurii, așa cum a făcut Capote cu „Alte voci, alte camere” și apoi, mult mai târziu, Faulkner cu povestea clanului Snopes în Yoknapatawpha County, Mississippi. Nu știu dacă acele cărți m-au făcut să accept că mă simțeam confortabil cu oameni mult mai în vârstă decât mine sau să accept și să nu disper că foarte puțini oameni de vârsta mea erau confortabili în jurul meu.
DANA NEACȘU este doctor în filosofie, profesor de drept la Duquesne Law School, cercetător la Columbia Law School, din New York,, dar și dâmbovițeancă de pe malurile Ialomiței…
Facebook
WhatsApp
TikTok
