Un adolescent scund, miop, cu faţa mâncată de acnee se încăpăţânează să viseze într-o lume care, după ce a capitulat în faţa istoriei, continuă să se mişte bezmetic, pentru a-şi conserva iluzia existenţei.
Seby Sebycek, protagonistul ultimului roman al lui Ionuţ Cristache, Rumegând între antilope, este fiul unui fost inginer, devenit, în România postcomunistă, instalator de centrale şi al unei foste proiectante care, pentru a-şi salva familia din ghearele sărăciei, pleacă la muncă în Italia. O (pseudo)familie tipică pentru România zilelor noastre, tot aşa cum tipic atipice sunt şi personajele care evoluează în planul secund al romanului. Bolnavi de o stranie sfârşeală, indivizi cu o existenţă sordidă, schiţaţi în tuşe pe cât de rapide, tot pe atât de veridice, au luat în stăpânire lumea. Aici, în zugrăvirea acestui plan secund, trebuie căutat un prim merit al romanului.
Corupţia, şomajul şi sărăcia par a-şi pierde, în această lume buimac-balcanică, caracterul manifest malign: profesorii, sleiţi de sărăcie, aşteaptă o lună întreagă ziua de leafă, poliţiştii şi interlopii s-au contaminat prin mimetism şi adoptă faţă de protagonist aceeaşi atitudine, sectoristul „joacă” în ambele echipe, nişte vecini se ceartă ca în comediile româneşti lipsite de haz, însă nimeni nu se revoltă. Anormalitatea a devenit realitate cotidiană, iar răul nu mai este perceput ca atare.
Cele câteva pâlpâiri de umanitate, răsărite pe alocuri, contrastează violent cu acest univers larvar: obligată de sărăcie, mama vinde la târg lucruri din casă, iar Seby se ascunde ruşinat printre oameni, cu speranţa că nu va fi recunoscut, tatăl, recuperându-şi parţial demnitatea terfelită de istorie, îşi anunţă mândru familia că fostul său şef nu l-a uitat şi chiar l-a căutat pentru a-i oferi un loc de muncă, un medic tânăr încearcă să-l readucă pe protagonist pe linia de plutire, Michele, fostul profesor de sport, se arată mulţumit că şi-a făcut un rost în Italia, ca poştaş etc.
În celălalt plan, Seby Sebycek, regele fără regat, incapabil să comunice cu cei din jur, se izolează punându-şi căştile în urechi, relaţionează pe Facebook, visează, dar mai ales stă de vorbă cu El, celălalt, alter egoul său. Romanul este, de altfel, structurat în jurul unor dualităţi aparente: planurile temporale, marcate suspect de explicit cu ajutorul adverbelor acum şi atunci, ajung, în cele din urmă, să se confunde, satul de munte, aparent necontaminat şi contrastând cu oraşul, sfârşeşte prin a deveni scenă a unei tragedii moderne, românii plecaţi în Italia sfârşesc prin a importa o parte din lumea românească acolo, cele două planuri între care protagonistul îşi împarte existenţa, realitatea şi visul, se substituie sistematic unul pe celălalt până ajung să se contopească.
Alături de motivul dublului, alte câteva miteme amintesc de Epopeea lui Ghilgameş: inadecvarea eroului la lumea în care trăieşte, visul premonitoriu, moartea prietenului, călătoria pe un alt tărâm, în căutarea tinereţii veşnice. Transferate însă într-o lume care a uitat să fie eroică, mitemele îşi pierd sensul originar, se rătăcesc în universul abulic al ficţiunii: Seby îşi petrece serile cu câţiva cunoscuţi într-o centrală dezafectată, are amici care apar de nicăieri şi dispar la fel cum au apărut, ia prima dată droguri în compania unui vecin autist, îşi descoperă un văr care îl atrage în mirajul etnobotanicelor. Protagonistul nu are însă niciun camarad autentic. În episodul consumat în satul bunicii, Ghilgameş şi Enkidu fac în mod repetat schimb de roluri: Sabin, cel care îi furnizează etnobotanice şi care devine astfel autor simbolic al regresiei către subuman, este totodată şi cel care îi face cunoştinţă cu Lavinia, corespondenta curtezanei din epopeea antică. În timp ce în Epopeea lui Ghilgameş rolul curtezanei pe care regele Urukului i-o trimite lui Enkidu este unul civilizator (ea îl ajută pe Enkidu să uite turma de gazele printre care îşi dusese existenţa), în romanul lui Ionuţ Cristache, expresie a unei lumi iremediabil condamnate, Lavinia însăşi se află sub influenţa narcoticelor. Mai mult chiar, Sabin moare într-un mod absurd, reiterând destinul tragic al lui Enkidu.
Pe alocuri, comentariul naratorial devine uşor supărător, fie prin tonul didactic, fie prin aerul uşor preţios: Dacă ar fi înţeles lumea din acea dimineaţă, Seby şi Sabin ar fi putut să se împotrivească unor plăceri obţinute fără greutate. Zborul lor era un refugiu, în care rămăseseră stăpâni doar pe propria viteză (p. 80). Aceste câteva scăderi sunt însă repede compensate de abilitatea cu care scriitorul ştie să-şi tempereze şi să-şi canalizeze lirismul în configurarea unui plan oniric construit la graniţa dintre sublim şi grotesc.
În timp ce câteva pasaje amintesc de unele dintre cele mai bune pagini din literatura lui Marin Sorescu (Mi-ar fi plăcut să fiu o focă, să mă ascund printre peşti şi să am capul alunecos şi zvelt. – Sigur că da… Focă mai lipsea, atârnai cu mustăţile peste fereastra de la bucutărie. Şi atârnai cu nările în vânt, p. 96), alte secvenţe par desprinse din filmele lui Pedro Almodóvar. Scena în care adolescentul înregistrează ultragiat icnetele de plăcere ale mamei, icnete provocate de compania lui Michele, rămâne una antologică. Înscriindu-se, de altfel, într-una dintre direcţiile literaturii recente, scriitorul demitizează cu dexteritate figura mamei. Amestecul resturilor de tandreţe, impuse de rolul social, cu pozele de femeie care a cunoscut lumea bună fac, din punctul de vedere al adolescentului, înstrăinarea fizică mai uşor de suportat decât cea afectivă.
Meritul major al scriitorului rămâne acela că, prin acest ultim roman publicat, reuşeşte performanţa de a da o replică românească, validă din punct de vedere estetic, literaturii scriitorilor din noul val sud-american (a se vedea recent tradusele cărţi ale lui Roberto Bolaño, cele ale Laurei Restrepo etc.), literatură ale cărei rădăcini rămân adânc înfipte, orice s-ar spune, în fertila tradiţie a realismului magic.
Încercând să compenseze sărăcia evenimenţială şi afectivă a unei vieţi pe care ajunge să o trăiască inerţial, protagonistul se refugiază într-un univers halucinant, repede invadat de creaturi de coşmar, univers care sfârşeşte prin a-l lua prizonier: Viziunea care s-a repetat peste noapte, sub efectul obiectelor adunate la întâmplare, era aceea a unei păsări uriaşe, dormitând pe o ramură groasă, pregătită să–şi înghită prada. Avea ciocul atât de lung, încât se confunda cu un stâlp de telegraf (p. 72-73).
Văzută preponderent din perspectiva adolescentului şi susţinută de o atitudine naratorială neutru-îngăduitoare, lumea din care binele a fost alungat nu de rău, ci de indiferenţă, pare a nu le lăsa nicio şansă personajelor. Probabil strategia de marketing a impus iniţial prezentarea romanului drept unul care urmăreşte istoria unui adolescent căzut în capcana consumului de droguri. Nu dependenţa de droguri este totuşi cea mai gravă problemă a personajului, ci lipsa direcţiei existenţiale. Personajul aşteaptă fără a aştepta şi trăieşte fără a trăi. Figura bunicii Aurica se pierde printre mormintele din cimitirul satului de munte, primele experienţe erotice, groteşti, sunt repede date uitării, în timp, chiar figura mamei îşi pierde consistenţa. Îi rămân o cruntă singurătate, o întrebare la care caută încă răspuns şi o dorinţă pe care o încifrează în limbajul visului: Încă mai vrea să înţeleagă de ce este atât de uşor de uitat şi să nu calce peste dalele cenuşii, crăpate spre desenul din mijlocul camerei (p. 161). Jamesianul desen din covor, metaforă a inefabilului literaturii, este graniţa la care demersul demitizator trebuie să se oprească. Altfel spus, literatura rămâne, iată, ultima şansă a salvării lumii de la propria-i vidare de sens.
*Ionuţ Cristache, Rumegând între antilope, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2013
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, critic și istoric literar, eseist și doctor în filologie…
Citește și ROMANUL FOILETON- episodul cu numărul patru
Pompiliu ALEXANDRU- CULTURA URBANĂ
Dana NEACȘU- AMERICA LA NOI ACASĂ
Bogdan CERNAT- CULTURA ECONOMICĂ
Puiu JIPA-AȘA LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Radu TECUCEANU- CALGARY ÎN DIRECT
Cristian Gabriel GROMAN- LONDRA LA PAS…
Facebook
WhatsApp
TikTok
