În ultima vreme, mi se întâmplă tot mai rar ca o carte să mi se pară îndeajuns de captivantă încât să-mi amorţească orice urmă de rezistenţă. Nu mică mi-a fost surpriza, deci, când am descoperit că pot citi pe nerăsuflate un volum de interviuri. Este vorba despre Confesiuni provocate…, volum apărut recent la Editura Nico şi avându-i ca autori pe Rodica Lăzărescu şi pe Mircea Dinutz.
Şi dacă tot vorbim de confesiuni, mărturisesc că am citit acest volum cu sentimente amestecate. Fac parte dintr-o generaţie care şi-a trăit jumătate din vârstă în strania lume a ultimilor ani ai comunismului românesc şi cealaltă jumătate, în şi mai bizara lume postdecembristă, o generaţie care a învăţat să citească pe texte semnate de Ana Blandiana şi pentru care Duios Anastasia trecea, nuvelă aparţinându-i lui D. R. Popescu, făcea parte din programa obligatorie, dar şi o generaţie care şi-a exercitat cu frenezie dreptul, cucerit cu sânge, de a contesta orice, oricum şi oricând, spunându-şi că realizează astfel o necesară decolmatare a climatului spiritual, şi care, mă tem, după ce va fi dărâmat tot ce va fi găsit în cale, va sfârşi prin a se contesta pe ea însăşi. Iată de ce, reîntâlnindu-i pe D. R. Popescu şi pe Ana Blandiana, intervievaţi de Mircea Dinutz, mi-am întors faţa, cum altfel decât nostalgic, spre mine, cel dintr-un trecut ale cărui contururi au început parcă să mai piardă din pregnanţă, iar reîntâlnindu-l pe Eugen Simion, intervievat de Rodica Lăzărescu, m-am întors într-o bancă din amfiteatrul Odobescu. În plus, pentru că o riguroasă prezentare a cărţii a întreprins, în revista „Cultura”, Constantin Coroiu, mi-am spus că eu pot risca o abordare subiectivă.
Forţată de circumstanţele tragice ale retragerii în posteritate a lui Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu mărturiseşte, în Cuvânt-înainte, că a renunţat la a ordona interviurile în volum după vreun alt criteriu în afara celui cronologic. I-am dat crezare şi m-am aşteptat la un volum cu o structură eteroclită. Mai mult, înainte de a începe lectura, am tras cu coada ochiului la Cuprins şi aşteptările mi-au fost confirmate: pe lângă cei deja menţionaţi, au fost intervievaţi Daniel Cristea-Enache, Ionel Haiduc, Ioan Adam, Vasile Andru, Gheorghe Buzatu, Magda Ursache, Petre Ţurlea, Viorel Savin, Theodor Codreanu, Varujan Vosganian, Niculae Gheran, Constantin Călin, Mihai Vinereanu, Constantin Trandafir, Vartan Arachelian, Ion Pop, Petru Ursache. Ca o cortină ce se închide peste viaţa, limitată şi prea repede trecătoare (pentru a o cita chiar pe autoare), interviul cu care volumul se încheie este cel pe care Rodica Lăzărescu i l-a luat, în 2011, lui Mircea Dinutz.
De fapt, propunerea iniţială de lectură s-a dovedit (cum altfel, dacă nu) înşelătoare: câteva teme apar recurent pe parcursul conversaţiilor şi imprimă volumului acea unitate care îi permite să se dispenseze de o arhitectură oricum relativă în planul semnificaţiei. Degradarea climatului cultural, marginalizarea (impusă sau autoimpusă, dar inerentă) a celor care nu împărtăşesc valorile mainstream-ului actual, relaţia dintre provincie şi centru, noile forme de cenzură, asociate corectitudinii politice, valul demitizărilor (necesare, cred eu, dar nu în mod necesar agresive), provocările globalizării sunt doar câteva dintre aceste teme, abordate uneori cu obiectivitate, alteori pătimaş, dar întotdeauna cu acea eleganţă a spiritului care, în ultima vreme, şi-a făcut parcă tot mai rar simţită prezenţa în mediul cultural românesc.
Reunind importanţi scriitori, critici, istorici, lingvişti, dintre care unii nu se mai bucură însă de aceeaşi expunere ca în trecut, volumul reuşeşte să deconstruiască, de fapt, realitatea culturală românească de astăzi, luminând insule ale unei continuităţi spirituale de la care nu ar fi cu totul imposibil să ne revendicăm identitar în viitor.
Cu privire la provocările pe care globalizarea le–a lansat identităţii naţionale, un punct de vedere echilibrat este, de exemplu, cel adoptat de Eugen Simion: Un rol important (poate, chiar, un rol esenţial) îl poate avea cultura. Trebuie să dovedim europenilor că suntem o naţiune culturală şi că Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Eliade, Ştefan Lupaşco, Enescu, Brauner nu sunt accidente… Pentru aceasta, trebuie ca instituţiile noastre să funcţioneze… Şi intelectualii români să fie înţelepţi şi cooperanţi. Şi, dacă se poate, mai puţin egoişti decât sunt şi să nu se ruşineze de a fi patrioţi. Şi să nu-şi mai doboare miturile, să nu-şi mai conteste, cu atâta lipsă de demnitate spirituală, „spiritul naţional”. Nu s-ar putea să nu fie nici localişti întunecaţi şi agresivi, nici globalişti internaţionalişti fără rădăcini şi fără Dumnezeu? Ce ne împiedică să fim ceea ce trebuie şi ceea ce e normal să fim: români europeni (p. 140)?
Citind interviul, m-am surprins răspunzându-i fostului meu profesor (şi nu a fost acesta singurul context în care m-am implicat într-un dialog imaginar cu cei intervievaţi) că ceea ce ne împiedică să fim români europeni este, în primul rând, jocul complexelor căruia, se pare, i-am devenit victime eterne. Triumfalistului naţionalism de carton, întreţinut de nevoia compensării unei existenţe la limita supravieţuirii, naţionalism care a marcat în chip nociv istoria României pe parcursul ultimului secol, i s-a răspuns, în ultimii ani, probabil şi din nevoia eradicării acestei maladii, cu un frenetic şi la fel de nociv demers antinaţional, care, deghizat în hainele europenismului şi multiculturalismului, nu va face altceva decât să le compromită şi pe acestea din urmă. Nu îi vom respecta pe ceilalţi până nu vom învăţa să ne respectăm pe noi înşine. Reciproca este şi ea valabilă. Apoi… avem nevoie de mituri? Cu siguranţă, da. Trebuie să rămână acestea intangibile? Nu. Statuile, chiar cele impunătoare, rămân lipsite de viaţă.
Într–un alt interviu, filologul Ioan Adam diagnostichează fără echivoc societatea românească actuală: Ne conduc suflete moarte şi inculte. Meritocraţia a murit în România! Bagajul cultural a ajuns aproape un lucru obositor, inutil şi de ruşine (p. 44). Câţi intelectuali (autentici, nu prefabricaţi) s-au simţit ostracizaţi doar pentru că pot vorbi corect româneşte?! Şi câţi, evitând din politeţe să-i corecteze pe cei care măcelăresc limba română, n-au făcut altceva decât să încurajeze proliferarea erorii?!
Conversaţiile sunt incitante, iar autorii volumului, bine documentaţi, ştiu să-şi provoace interlocutorii, ridicându-le uneori mingea la fileu şi câştigându-le încrederea, pentru ca în momentul imediat următor să îi surprindă cu câte o întrebare menită să le dezvăluie atitudini sau convingeri mai puţin cunoscute. Un interviu atipic din acest punct de vedere, aflat, aş spune, la limita experimentului dar, prin aceasta, nu mai puţin interesant, rămâne cel pe care Rodica Lăzărescu i-l ia scriitorului Viorel Savin, printr-un schimb de e-mailuri desfăşurat pe parcursul a patru zile.
Confesiuni provocate… este, indiscutabil, o carte care provoacă la reflecţie.
*Confesiuni provocate… de Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2013
DANIEL TACHE este profesor de limba și literatura română, la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, critic și istoric literar, eseist, doctor în filologie…
8.Dintre documentele de arhivă, Radu STATE își continuă rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
