Daniel Tache-CULTURA ONLINE: Lucian Boia şi problema elitelor

 

Publicat la sfârşitul anului trecut, eseul De ce este România altfel continuă să facă valuri. Accesibile online, arhiva „Observatorului cultural”, cea a „Revistei 22”, cea a „Culturii” sau cea a  „Adevărului”, pentru a da numai câteva exemple,  sunt cât se poate de grăitoare în privinţa diversităţii de reacţii pe care această carte de istorie, devenită bestseller, le-a provocat în mediul cultural românesc.

Autor al unui studiu de referinţă pentru modul în care noi, românii, ne definim prezentul redefinindu-ne trecutul (Istorie şi mit în conştiinţa românească – 1997), reputatul istoric Lucian Boia reuşeşte, prin acest ultim eseu al său, să tulbure din nou apele cam sălcii ale construcţiei identitare, revigorarea dezbaterii culturale cu miză identitară reprezentând, de altfel, unul dintre meritele incontestabile ale lucrării. Demersul ştiinţific este captivant, tonul polemic face ca discursul să fie viu, iar stilul este seducător.

Printre altele, istoricul dezvoltă în acest eseu celebra teza maioresciană a formelor fără fond. Pornind de la condiţia de frontieră a imperiilor, condiţie  ce a influenţat în mod decisiv istoria Ţărilor Române, teza maioresciană sună, în formularea lui Lucian Boia, astfel: Rezultatul a fost, pe de o parte, o civilizaţie – îndeosebi rurală – conservatoare şi persistentă, dar şi receptivitatea, cel puţin a unei elite, în faţa unei diversităţi de influenţe externe. Acceptare şi respingere, respingere şi acceptare, într-un joc fără sfârşit (Lucian Boia, De ce este România altfel, Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 10). Ca urmare, elita a adoptat şi adaptat, pe rând şi independent de mase, diferite modele politico-culturale: modelul slavo-bizantin, modelul turco-fanariot, modelul occidental.

În formularea maioresciană, pe care, de altfel, Lucian Boia o citează ca atare şi unde se făcea trimitere strict la modelul occidental, teza suna astfel: Dar în realitate toate aceste (formele civilizaţiei occidentale) sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc (p. 41). 

Anumite simplificări şi omisiuni sunt inerente oricărui demers eseistic; ele îi permit opinentului să nu se rătăcească printre infinitele nuanţe ale adevărului. Totuşi, în privinţa problemei raporturilor care se stabilesc între elită şi mase, problemă oricum destul de complicată şi a cărei abordare presupune o serie de riscuri ideologice, câteva precizări cred că se impun.

Chiar justificată de etern contradictoria realitate românească, afirmaţia maioresciană dă expresie unei ideologii cu certe irizaţii clasice (instaurarea echilibrului între expresie şi conţinut este un deziderat al clasicismului cultural) şi, ca atare, raportând-o strict la paradigma secolului al XIX-lea, unei ideologii anacronice. Apoi, deşi Maiorescu devine deputat din partea conservatorilor abia în 1871, nu trebuie uitat faptul că, la data publicării articolului În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), articol în care îşi formulează celebra teză, acesta cocheta deja cu ideea de a se angaja decisiv în viaţa politică. Citind lucrurile în acest context, Maiorescu, prin formularea acestei teze, are aerul de a participa la polemica dintre conservatori şi liberali.

Mai puţin întemeiat pare modul în care Lucian Boia extrapolează teoria formelor fără fond la nivelul întregii istorii a românilor: în formularea maioresciană, abisul ce despărţea elita de poporul de jos era o consecinţă; în concepţia lui Boia, acelaşi abis devine o cauză. Urmând raţionamentul în succesiunea lui firească, deducem, de exemplu, că modelul politico-cultural dominant al perioadei feudale, cel slavo-bizantin, model asociat paradigmei ortodoxe, a fost îmbrăţişat de elită, dar respins de masele care, conservatoare, şi-au dus existenţa în concordanţă cu un sistem de valori propriu, anistoric. Or, dacă le vom da crezare călătorilor străini care au vizitat teritoriile româneşti, adevărul istoric, respectând de altfel logica formelor fără fond, este că modelul a fost adoptat în chip superficial atât de către elită, cât şi de către mase. Unul dintre călătorii străini, Franco Sivori, care, în calitate de consilier al lui Petru Cercel, a avut posibilitatea să cunoască îndeaproape realitatea feudală a Ţării Româneşti, după ce notează cu surprindere că, de Crăciun, boierii şi oamenii simpli se îmbătau deopotrivă şi se îmbrăţişau pe străzi, fără a considera beţia un păcat, face următoarele observaţii: Muntenii sunt oameni foarte atenţi la lucruri mărunte; cred în visuri şi în prevestiri; nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc mai curând după legea firii decât după religie. Şi ca oameni lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-i înveţe cum trebuie să trăiască creştineşte, ei nu socot drept păcat multe lucruri grave, sau se prefac şi consideră că nu le ştiu. În schimb, sunt foarte grijulii cu posturile mari şi mici, astfel că s-ar lăsa mai bine să moară de foame decât să calce o zi de post, chiar dacă ar fi siliţi la acest lucru şi de foame, şi de boli necruţătoare (Franco Sivori în Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, vol. 3, p.18). Să remarcăm în primul rând faptul că astăzi, după aproximativ 500 de ani, lucrurile nu s-au schimbat în mod semnificativ, iar în al doilea rând, faptul că observaţia cu privire la discrepanţa dintre formă şi fond în privinţa vieţii religioase îi priveşte atât pe oamenii de rând, cât şi pe boieri. Observaţii de această factură au făcut, repet, numeroşi alţi călători străini. 

Cu excepţia perioadei feudale, perioadă pe parcursul căreia elita politică (şi numai aceasta) s-a confundat cu aristocraţia, elitele s-au ridicat şi continuă să se ridice din rândul maselor. Astfel, mi se pare riscant să impui ideea potrivit căreia aspiraţiile elitelor nu au avut mai niciodată legătură cu nevoile unor mase apatice, conservatoare. Oscilăm, de peste 150 de ani, între paradigma europeană şi cea naţională, ambele paradigme avându-şi originea, ceea ce nu trebuie să ne mire, în ideologia paşoptistă. Pe cine ar trebui să învinuim pentru acest balans care mai degrabă ne împiedică să progresăm? Vom înţelege că vinovate sunt fie elitele, fie masele. Iar pasul logic următor va fi să învinuim, pentru oricare dintre nereuşitele noastre actuale, de exemplu, eşecul integrării efective în UE, ori masele, ori elitele.

Privită aşa, dinamica raporturilor dintre mase şi elite se apropie periculos de mult de modul în care a fost percepută, pe parcursul perioadei comuniste, dinamica raporturilor dintre intelectualitate şi clasa muncitoare. Dacă, în primii ani ai comunismului, intelectualul a fost identificat cu duşmanul de clasă, mai târziu, în perioada naţionalismului ceauşist, acelaşi intelectual generic (jalnică victorie!) dobândise statutul de copil teribil al societăţii, ceea ce făcea posibilă iertarea, uneori, atunci când interesul o cerea, a devierilor de la linia partidului.

Oricum ar fi fost, incapacitatea societăţii comuniste de a integra elita intelectuală s-a soldat, în primii ani postdecembrişti, cu atitudini sintetizate în pe cât de celebrul, tot pe atât de barbarul strigăt de luptă Noi muncim, nu gândim! Aceste atitudini s-au dovedit, în cele din urmă, perdante pentru ambele părţi.

Într-un interviu acordat „Evenimentului zilei” (16 martie 2013), întrebat cu privirea la modul în care ar trebui să fie România, implicit cu privire la cauzele actualei stări de lucruri, Lucian Boia face o necesară precizare: Avem toți mica parte de răspundere.

Precizarea, salutară, nu mai exonerează pe nimeni. Vina pentru aspectul de mahala al realităţii  româneşti contemporane nu aparţine în mod preponderent nici elitelor, după cum nu aparţine în mod preponderent nici maselor. Vina este a noastră, a tuturor, a generaţiei noastre, a generaţiei părinţilor noştri ş. a. m. d. Pentru a putea să ne despărţim onorabil de trecut, va trebui mai întâi să ne-o asumăm.