Daniel Tache – CULTURA ONLINE: Ilie al lui Udubeaşcă şi criza coreeană

Deşi este cotonogit sistematic, Ilie al lui Udubeaşcă (trebuie să-i recunoaştem lui

Preda talentul de a-şi discredita antroponimic personajele!) continuă să-l provoace pe Voicu

Câinaru, stârnind mirarea acestuia: <<„Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te

bătui eu pe tine alaltăieri?” „Ce-are a face!” zicea al lui Udubeaşcă. – Şi îl bătea iar? –Da!>>

(Marin Preda, Moromeţii, vol. 1, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 97)

Atitudinea personajului frizează absurdul. Conform dicţionarelor uzuale, absurdul este

definit drept ceea ce vine în contradicţie cu gândirea logică. În literatură, lucrurile sunt puţin

mai complicate. Dacă la Kafka absurdul se naşte dintr-o prejudiciere a cunoaşterii (personajul

nu cunoaşte cauzele situaţiei în care se află), la Beckett şi la Ionescu (pentru a alege doar

câţiva reprezentanţi ai literaturii absurdului) absurdul este generat de o viziune asupra lumii

articulată din sofisme evidente, chiar grosiere (ca atare, apariţia efectului estetic pretinde

personajelor o evoluţie riguros logică, dar în numele unor convingeri eronate).

Presupunând sau nu celebrul divorţ al individului de lumea în care trăieşte, absurdul

părea să-şi fi încheiat, odată cu schimbarea de paradigmă de la sfârşitul secolului trecut,

cariera spectaculoasă de care s-a bucurat, oricum, suficientă vreme în mediile culturale

europene, ca urmare a şocului provocat de celor două conflagraţii mondiale. Actuala criză

coreeană, care mi-a amintit, de altfel, de povestea cu Ilie al lui Udubeaşcă, s-ar putea să-

l readucă în atenţia publică: războaiele, şi voi enunţa aici un loc comun, sunt absurde prin

natura lor şi asta pentru că un război, indiferent de natura lui sau de tabăra în care te plasezi,

reprezintă o cauză dinainte pierdută.

În mare, scenariile pe care analiştii politici le avansează sunt două la număr: 1.

dependentă economic de China într-o proporţie covârşitoare, Coreea de Nord nu va trece

peste avertismentele acesteia, formulate cât se poate de ferm în ultima vreme; 2. controlat

sau nu de unchi şi mătuşi, liderul nord-coreean este îndeajuns de tânăr pentru a acţiona în

mod imprevizibil. Întrebarea care rămâne este ce anume a determinat, dincolo de raţiunile

economice (ale Coreei de Nord) sau de cele care ţin de securitatea globală, o asemenea

escaladare a conflictului.

Răspunsul pe care Eliade l-ar da acestei întrebări ar fi teroarea istoriei: militantul

marxist din timpul nostru, în drama provocată de presiunea istoriei, descifrează un rău

necesar, prodromul triumfului apropiat care va pune capăt pentru totdeauna „răului” istoric

(Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, în Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.110)

. Şi nici nu s-ar înşela… În ceea ce priveşte legătura pe care ideologia promovată de regimul

de la Phenian o mai are sau nu cu marxismul, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de caracterul

cvasireligios al acesteia. Într-unul dintre eseurile sale, pornind de la o sugestie a lui Eliade,

Culianu argumentează caracterul religios al ideologiei comuniste, care implică, printre altele,

credinţa într-un viitor luminos, la fel cum creştinismul pretinde credinţa într-o nouă venire a

lui Iisus. Acest mit al Vârstei de aur, reactualizat de ideologiile comuniste de pretutindeni, dar

nu prin plasarea epocii paradisiace în trecut, ci în viitor, determină nevoia precipitării cursului

istoriei. Tocmai când să răsuflăm uşuraţi, împreună cu Fukuyama, şi să spunem că am devenit

postistorici, istoria se întoarce. Şi să sperăm că nu pentru a ne transforma pe toţi în istorie.

Păstrând proporţiile (deşi enormitatea analogiei îşi are rostul ei), Ilie al lui Udubeaşcă,

cavaler al cauzelor pierdute, este un Sisif de Siliştea-Gumeşti. Unul revoltat. Şi care n-a

înţeles, după, aşa cum ar fi fost cazul, că până şi revolta îi este absurdă, în măsura în care

planul de referinţă este cel greşit. Tot ce a înţeles este că pur şi simplu nu ştie să fie şi altceva.

Copii din flori ai sărăciei, utopiile (cea marxistă, de exemplu) şi distopiile (cea existenţialistă,

de exemplu) au avut în istorie efecte cu mult mai grave decât sărăcia în sine. Iar Coreea de

Nord este rezultatul distopic al unei utopii.

Noroc că Preda, discreditându-şi personajul, îl face să rămână, în esenţă, inofensiv. Cu

tot grotescul aferent.

DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național C.CARABELLA, din

Târgoviște, critic și istoric literar, eseist, doctor în filologie…

 

 

Deşi este cotonogit sistematic, Ilie al lui Udubeaşcă (trebuie să-i recunoaştem lui Preda talentul de a-şi discredita antroponimic personajele!) continuă să-l provoace pe Voicu Câinaru, stârnind mirarea acestuia: „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?” „Ce-are a face!” zicea al lui Udubeaşcă. – Şi îl bătea iar? –Da! (Marin Preda, Moromeţii, vol. 1, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, p. 97)

Atitudinea personajului frizează absurdul. Conform dicţionarelor uzuale, absurdul este definit drept ceea ce vine în contradicţie cu gândirea logică. În literatură, lucrurile sunt puţin mai complicate. Dacă la Kafka absurdul se naşte dintr-o prejudiciere  a cunoaşterii (personajul nu cunoaşte cauzele situaţiei în care se află), la Beckett şi la Ionescu (pentru a alege doar câţiva reprezentanţi ai literaturii absurdului) absurdul este generat de o viziune asupra lumii articulată din sofisme evidente, chiar grosiere (ca atare, apariţia efectului estetic pretinde personajelor o evoluţie riguros logică, dar în numele unor convingeri eronate).

Presupunând sau nu celebrul divorţ al individului de lumea în care trăieşte, absurdul părea să-şi fi încheiat, odată cu schimbarea de paradigmă de la sfârşitul secolului trecut, cariera spectaculoasă de care s-a bucurat, oricum, suficientă vreme în mediile culturale europene, ca urmare a şocului provocat de celor două conflagraţii mondiale. Actuala criză coreeană, care mi-a amintit, de altfel, de povestea cu Ilie al lui Udubeaşcă, s-ar putea să-l readucă în atenţia publică: războaiele, şi voi enunţa aici un loc comun, sunt absurde prin natura lor şi asta pentru că un război, indiferent de natura lui sau de tabăra în care te plasezi, reprezintă o cauză dinainte pierdută.

În mare, scenariile pe care analiştii politici le avansează sunt două la număr: 1. dependentă economic de China într-o proporţie covârşitoare, Coreea de Nord nu va trece peste avertismentele acesteia, formulate cât se poate de ferm în ultima vreme; 2. controlat sau nu de unchi şi mătuşi, liderul nord-coreean este îndeajuns de tânăr pentru a acţiona în mod imprevizibil. Întrebarea care rămâne este ce anume a determinat, dincolo de raţiunile economice (ale Coreei de Nord) sau de cele care ţin de securitatea globală, o asemenea escaladare a conflictului.

Răspunsul pe care Eliade l–ar da acestei întrebări ar fi teroarea istoriei: militantul marxist din timpul nostru, în drama provocată de presiunea istoriei, descifrează un rău necesar, prodromul triumfului apropiat care va pune capăt pentru totdeauna „răului” istoric (Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, în Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.110). Şi nici nu s-ar înşela… În ceea ce priveşte legătura pe care ideologia promovată de regimul de la Phenian o mai are sau nu cu marxismul, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de caracterul cvasireligios al acesteia. Într-unul dintre eseurile sale, pornind de la o sugestie a lui Eliade, Culianu argumentează caracterul religios al ideologiei comuniste, care implică, printre altele, credinţa într-un viitor luminos, la fel cum creştinismul pretinde credinţa într-o nouă venire a lui Iisus. Acest mit al Vârstei de aur, reactualizat de ideologiile comuniste de pretutindeni, dar nu prin plasarea epocii paradisiace în trecut, ci în viitor, determină nevoia precipitării cursului istoriei. Tocmai când să răsuflăm uşuraţi, împreună cu Fukuyama, şi să spunem că am devenit postistorici, istoria se întoarce. Şi să sperăm că nu pentru a ne transforma pe toţi în istorie.

Păstrând proporţiile (deşi enormitatea analogiei îşi are rostul ei), Ilie al lui Udubeaşcă, cavaler al cauzelor pierdute, este un Sisif de Siliştea-Gumeşti. Unul revoltat. Şi care n-a înţeles, după, aşa cum ar fi fost cazul, că până şi revolta îi este absurdă, în măsura în care planul de referinţă este cel greşit. Tot ce a înţeles este că pur şi simplu nu ştie să fie şi altceva. Copii din flori ai sărăciei, utopiile (cea marxistă, de exemplu) şi distopiile (cea existenţialistă, de exemplu) au avut în istorie efecte cu mult mai grave decât sărăcia în sine. Iar Coreea de Nord este rezultatul distopic al unei utopii.

Noroc că Preda, discreditându-şi personajul, îl face să rămână, în esenţă, inofensiv. Cu tot grotescul aferent.

DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național C.CARABELLA, din Târgoviște, critic și istoric literar, eseist, doctor în filologie…