Nu-mi amintesc când şi unde am ascultat prima dată Străzi bântuite de noapte. Îmi amintesc însă că am simţit nevoia să-mi notez în memorie numele trupei: Survolaj. Eram încă un adolescent, unul care, asemenea majorităţii adolescenţilor din generaţia mea, asculta mult rock, dar mai ales unul care voia să-şi facă din literatură o profesie. În anii, mulţi sau puţini, care au trecut de atunci, refrenul piesei a continuat să mă bântuie: În oraşul acesta cu flori de pomană/ Idioţii zîmbesc şi au faţă umană/ În oraşul acesta orice poţi să vinzi/ Chiar şi palide umbre din umbre de-oglinzi.
După ce am început să colaborez la „Gazeta Dâmboviţei”, mi-am promis că, alături de un eseu despre poezia lui Jim Morrison ( va apărea şi acesta, la un moment dat) voi scrie unul despre poezia lui Daniel-Silvian Petre şi asta şi deoarece, aşa cum afirmam în primul articol publicat aici, cred că un canon de tip insular este preferabil desăvârşitei absenţe a acestuia. Şi tot în acel prim articol spuneam că noile tehnologii trebuie puse să lucreze în slujba criticii şi nu împotriva acesteia. Faptul că Daniel-Silvian Petre a postat, pe site-ul LiterNet, atât poezii incluse în volumele deja publicate, cât şi poezii care îşi aşteaptă încă volumul, îmi oferă prilejul de a aborda poezia acestuia şi ca „work in progress”.
Poet, prozator, publicist și, nu în ultimul rând, muzician, Daniel-Silvian Petre a debutat în volum, în anul 1996, cu Overdose (volum reeditat electronic, în 2002, la LiterNet). Bun cunoscător al modernismului şi neomodernismului românesc, poetul şi-a gândit volumul în manieră arhitecturală, grupajele tematice (Pădurea cu un singur copac, Veghe, Legea junglei, Vertigo, Ciudat mod de-a călători, sinuciderea) oferindu-i cititorului ocazia să pătrundă, rând pe rând, în spaţiile lirice ale unui univers în care nimic nu este ceea ce pare a fi, în care oniricul capătă substanţă şi se materializează doar pentru ca, în momentul imediat următor, să-şi dezvăluie inconsistenţa (Uite, şi-azi noapte am avut un vis ciudat:/ eram şi-n tren/ eram şi pe peron/ şi nu ştiam ce să mai fac – / să plec, să stau să strig, să tac… ) şi în care, dimovian, coliviile zburau cu papagali cu tot/ îngeri traversau coşmarul meu înot. Iubirea şi moartea devin aici personaje care îşi schimbă măştile între ele, iar relaţia cu divinitatea capătă expresia unei la infinit multiplicate răsfrângeri în sine a omului.
Poezia lui Daniel-Silvian Petre se dezvoltă organic în intertextul marii poezii româneşti, însă aluziile la creaţii extrem de cunoscute ale lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu sunt pe cât de evidente, tot pe atât de înşelătoare. Dacă o imagine precum cea din Cântec despre mine însumi (Cum ar fi să faci dragoste/ pe-un pat de puşcă) aminteşte de un celebru titlu al lui Adrian Păunescu, sonoritatea soresciană a poeziei Mi-e teamă, de exemplu, este repede deturnată în direcţia demitizării morţii, care îi spune bolnavului, cu voce de pahar spart: Lasă naiba întrebările! Vrei să te pleznesc? Te-oi căuta eu, când mi-o veni cheful… Alteori, intenţia parodică este evidentă: Cad dinţi de zăpada, măsele uriaşe/ îmi sfârtecă trupul bolnav de mirare/ Din inima mea, din ochi, din gură/ iese-un cumplit miros de mâncare (Sandwich blues).
Jocul postmodern cu referinţele culturale, implicând ironia şi, ca atare, detaşarea, îi permite vocii lirice să ia distanţă de evenimentul biografic, să-l supună reflecţiei şi, prin aceasta, să-l exorcizeze. Creaţia furnizează astfel premisele eliberării din chingile coşmareşti ale unei lumi în care răul, dezvoltându-se fractalic, se apropie nepermis de mult de Dumnezeu, un Dumnezeu obosit şi neputincios, care nu-şi mai află odihna. Una dintre poeziile remarcabile ale volumului este În fiecare zi se roagă Dumnezeu la mine: ţi-am dat totul, îmi spune,/ pe Fiul meu să-ţi spele picioarele, / Moartea – să-ţi acoperi sufletul cu ea/ când ţi-e somn,/ ţi-am dat chiar şi chipul Meu/ ca să nu te rătăceşti/ dimineaţa/ în oglinda din baie,/ ţi-am dat totul, îmi spune,/ şi nu te rog acum decât să crezi în tine,/ ca să mă odihnesc şi eu un pic. Aici, demersul arghezian este împins spre consecinţele sale ultime, pregătind terenul pentru o spectaculoasă îndumnezeire a omului.
Amintitului joc al referinţelor culturale îi corespunde, la nivelul mecanismelor limbajului artistic, jocul în care semnificantul intră cu semnificaţii săi posibili. Ingambamentul, paronimia şi polisemia devin resurse ale unei ambiguităţi care asigură impredictibilitate discursului: Io nu suport corola de minuni a lunii/ noiembrie/ Albă ca zăpada galbenă/ şi cei şapte ani de acasă…(Ziua în care-am început să mor); Ţi-e dor de mine? Deschide fereastra/ şi priveşte-mă: omul acela care nu trece/ acum/ prin faţa casei tale/ sunt chiar eu (Carte poştală).
În jurul motivului lumii ca text este configurată una dintre artele poetice ale volumului, Îmblânzitorul de cuvinte. În ipostaza de iluzionist, poetul performează un spectacol (lingvistic) pe parcursul căruia cuvintele dobândesc existenţă autonomă şi se plasează la originea unei noi creaţii: Târziu în noapte, după ce cuvântul Lume/ s-a culcat deja de mult/ iau cuvântul Flaut,/ suflu-n el până se umflă/ ca un balon/ şi mă înalţ la etajul opt/ să-i spun noapte bună/ cuvântului Alexandra.
Poeziile scrise după publicarea primului volum, parte din ele incluse în volumul Napalm d’Or, ne descoperă un poet care şi-a rafinat de acum strategiile şi în al cărui discurs, deplin maturizat, programele estetice la care încă se mai raportează, dar cu un aer mai degrabă condescendent, s-au dispersat în chip fertil pentru a da naştere unei noi abordări a lumii, o abordare mai degajată şi, prin aceasta, mai fertilă sub raport estetic. Vocea lirică îşi disimulează acum trăirile în imagini care, continuând să ţâşnească din inconştient, sunt supuse în prealabil unei atente stilizări, fără ca prin aceasta să-şi piardă din forţa de impact. Nu întâmplător, ipostaziat în deus absconditus, eul liric simte nevoia să se retragă în timpul mitic al copilăriei, tema copilăriei adaugându-se acum celor deja explorate în primul volum: Mi se pare că sunt Dumnezeu/ şi nu ştiu cum să mă ascund/ mai bine/ de voi – / ca atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea/ în curtea şcolii…(Poştaşul scuipă întotdeauna de două ori). O altă poezie în care vocea lirică se întoarce în imaginarul traumatizant al copilăriei este Întoarcerea tatălui risipitor. Eliberat de artificii, discursul liric reconstituie, într-un registru grav-nostalgic, una dintre traumele primilor ani: Aşteptam/ dimineţile/ prin gări/ cuminte/ ca un bagaj de mână/ pierdut/ în vacanţa de vară/ Noaptea ţineam/ lumina aprinsă/ pe casa scării/ Un far/ pentru tata/ să găsească mai uşor/ drumul de întoarcere.
Dacă, urmare a progresului tehnologic, viaţa îmbracă expresia alegorizată a jocului pe calculator, iubirea este îmbrăcată în veritabile declaraţii de dragoste sau în lungi reproşuri, iar gelozia îl include chiar şi pe Dumnezeu: Sunt gelos pe Dumnezeu/ căci a lui vei fi/ oricum (High Infidelity). Poetul ia în răspăr câteva dintre poncifele care, prin circulaţie culturală, au fost desemantizate: Dacă dragoste nu e, / nu-i nimic:/ bem un vin, o cafea/ la ibric…(Dacă dragoste nu e). Deşi poetul nu caută imaginea tare cu orice preţ, câteva imagini reuşesc să surprindă: fiindcă după miezul nopţii/ vine filmul pentru adulţi/ şi tu vei fi atunci Răscoala de la 1907/ iar eu – unşpe mii de ţărani desculţi (Duminica la televizor). Tema iubirii şi cea a creaţiei se întâlnesc în Ars poetica. Interiorizată, iubirea se lasă acum cu greu întrupată în gând şi în cuvânt: Te-am strigat/ dar ai mers nepăsătoare mai departe/ Am trimis nişte cuvinte de dragoste/ flămînde/ în urmărirea ta.
Daniel-Silvian Petre restabileşte legăturile fireşti dintre marea poezie românească şi poezia generaţiei sale, reconstituind abil spaţiile imaginarului neomodernist, dar doar pentru a putea ulterior să le deconstruiască, să le elibereze de prejudecăţi şi apoi, în manieră tipic postmodernă, să le reînvestească liric.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, eseist, critic și istoric literar și profesor de CARABELLA…
Citește și
CULTURA ECONOMICĂ, propusă săptămânal de Bogdan CERNAT, ne vorbește despre tradiție…
Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE, ne aduce secole trecute în prezentul moale și tulbure…
CULTURA URBANĂ, scrisă de Pompiliu ALEXANDRU, intră în filosofie, cu resemnare și îndoială…
Din Calgary, Radu TECUCEANU vă mai povestește câte ceva despre Canada lui, de azi…
LONDRA LA PAS e străbătută și azi de Cristian Gabriel GROMAN, cu aceeași nostalgie târgovișteană…
1Din capitală, Cătălina CRISTACHE ne propune o plimbare lirică prin Cotrocenii de mai…
Facebook
WhatsApp
TikTok
