Iniţial, am vrut să scriu un articol intitulat Imaginea maghiarului în literatura română. Documentându-mă pe internet, am descoperit chiar că, în 2007, anul intrării României în UE, deci cu mult înainte ca steagurile şi bentiţele să inflameze relaţiile româno-maghiare, Universitatea Sapientia din Miercurea Ciuc organiza un colocviu internaţional dedicat Imaginii maghiarului în cultura română. Mărturisesc, am fost puţin dezamăgit că ideea le-a venit şi altora, înaintea mea. Şi mai dezamăgit am fost însă în momentul în care am constat, cu surprindere, ce-i drept, că nu prea am despre ce să scriu. Cu excepţia câtorva trimiteri mai consistente care apar la Slavici sau la Rebreanu, figura maghiarului este aproape absentă dintr-o literatură în care, altfel, sunt prezente motivic cam toate minorităţile etnice.
Deşi ne despart de maghiari cam tot atâtea lucruri câte ne şi apropie, pare că cele două popoare au coexistat, dar nu au şi convieţuit. Ne despart de maghiari limba şi credinţa, ne apropie o istorie comună şi bucata de cer spre care ne îndreptăm privirile. Se va spune, poate pe bună dreptate, că tocmai această istorie comună, plină de răni încă necicatrizate, mai degrabă ne desparte decât să ne apropie. Inutil să trec în revistă evenimente pe cât de cunoscute, tot pe atât de controversate din această istorie comună. Mi se pare suficient să amintesc că, aşa cum românii transilvăneni au reprezentat, pentru mai mult de două secole, o minoritate în cadrul Imperiului Habsburgic şi apoi în cadrul Imperiului Austro-Ungar, maghiarii au reprezentat, pe parcursul ultimei sute de ani, o minoritate în cadrul statului român, că atât statul maghiar, cât şi cel român şi-au legitimat existenţa prin apelul făcut la o ideologie naţională, în detrimentul ideologiei sociale, de unde şi tendinţa ambelor popoare de a derapa spre naţionalism, că politicii de maghiarizare a Imperiului Austro-Ungar îi va corespunde politica de „omogenizare” a populaţiei, aplicată de regimul comunist pe parcursul ultimelor decenii ale existenţei acestuia. Românii din Transilvania au suferit de pe urma condiţiei de minoritari o perioadă mai îndelungată, dar şi mai îndepărtată în trecut, maghiarii s-au resimţit ca minoritari pe parcursul unei perioade mai reduse ca întindere, dar care aparţine trecutului recent.
În aceste condiţii, ne putem întreba dacă, din punctul nostru de vedere, al românilor, maghiarul, departe de a fi altul, străinul, nu este mai degrabă celălalt sau chiar cestălalt, dacă, dincolo de glosele existenţialiste pe tema alterităţii, tocmai fiindu-ne asemenea, dar fără a fi dintre noi, nu cumva este perceput, ontologic vorbind, ca fiind cu atât mai ameninţător.
Dată fiind complexitatea problemei, complexitate care nu putea fi decât fertilă sub raport artistic, rămâne de mirare faptul că maghiarul este aproape absent din literatura română. Aceeaşi complexitate însă, decupată cu dexteritate în adevăruri parţiale, prezentate cum altfel decât tendenţios, a alimentat constant, pe parcursul ultimelor decenii, discursul politicianist antiminoritar, discurs axat cu precădere pe tema ameninţării pe care ar reprezenta-o comunitatea maghiară, în mod direct sau prin reprezentanţi, pentru stabilitatea statului român.
O analiză, cel puţin surprinzătoare prin rezultate, a raporturilor pe care lumea modernă le-a instaurat între majoritate şi minoritate realizează H.-R. Patapievici în Omul recent. Nu întru totul nejustificat, am spune, în volumul Extremismul de dreapta în România, disponibil online pe site-ul Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Gabriel Andreescu îl include pe Patapievici în galeria promotorilor discursului violent antiminoritar şi antimulticulturalist: Cel care a transformat atitudinea antiminoritară, homofobia şi antimulticulturalismul într-un larg succes cultural este Horia-R. Patapievici. Tezele lui Patapievici opun „omul tradiţional” şi „modern” celui al modernităţii recente, aflat sub ameninţarea politicii corecte, a multiculturalismului, a politicilor pro-minoritare (p. 23-24). Una dintre tezele la care face referire Gabriel Andreescu este aceea conform căreia, prevalându-se de concepte care par profund democratice, precum corectitudinea politică şi multiculturalismul, minoritatea exercită asupra majorităţii un veritabil terorism intelectual şi se plasează astfel la originea unui demers profund antidemocratic: Forţa minorităţii conştiente şi militante este progresul. Apostolii corectitudinii politice cunosc sensul desfăşurării istoriei şi, prin aceasta, sunt progresişti. Ei ştiu mai bine decât oricine altcineva ce anume le trebuie oamenilor pentru a trăi decent. Le trebuie corectitudine politică. Cei care se opun ori obiectează acestui nou criteriu de omogenizare socială — criteriu care, să nu uităm, nu a fost stabilit prin consensul majorităţii, ci a fost impus prin terorismul intelectual al unei minorităţi „active” şi „conştiente” — sunt în mod natural decretaţi ca fiind reacţionari (deoarece se opun „progresului” reprezentat de idealurile minorităţii leniniste), duşmani ai drepturilor omului (drepturile omului aşa cum le înţeleg activiştii corectitudinii politice) pe scurt, inamici publici (H.-R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 289).
Problema este că, produse de export ale culturii nord-americane, multiculturalismul şi corectitudinea politică nu au fost impuse acolo nici de majoritate, nici de minoritate, ci de necesităţile convieţuirii, într-o ţară în care se vorbesc peste 300 de limbi şi în care segregării rasiale i s-a pus capăt, cel puţin din punct de vedere legal, cu doar 50 de ani în urmă.
Întrebarea care merită pusă este dacă se justifică importul acestor produse ale culturii americane într-o Europă care are o istorie îndelungată şi în care relaţiile dintre minorităţi şi majoritate, înainte de a fi reglementate prin lege, au fost reglementate de tradiţie, într-o Europă care, în ciuda deschiderii declarate şi transformate în obiectiv politic, rămâne, în realitate, destul de conservatoare. Personal, cred că da. Şi cred asta pentru că, mai nou, Europa, implicit România, trebuie să facă faţă, vrând-nevrând, unei realităţi pe care tradiţia nu avea cum să o reglementeze: cea care implică existenţa mediului online. Iar multiculturalismul este o trăsătură definitorie a acestuia, după cum corectitudinea politică va deveni şi aici, într-un fel sau altul, o necesitate.
Resuscitate şi de temerile cu privire la dezintegrarea / refacerea UE în interiorul unor noi graniţe, recentele tensiuni interetnice au demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că modul tradiţional în care continuăm să ne definim realitatea, excluzând din ea mediul online, este anacronic, că distincţia pe care, în virtutea inerţiei, continuăm s-o operăm între realitatea în care ne mişcăm şi cea creată pentru a schimba informaţii ( i-realitatea) este nejustificată. După ce a purtat o bentiţă cu tricolorul românesc de ziua maghiarimii, o elevă a primit pe Facebook o ameninţare cu moartea; au urmat protestele în stradă. Unde se termină realitatea şi unde începe i-realitatea?
Departe de a da nume puterii exercitate de către o majoritate (caz în care ar trebui să se numească „majorocraţie”), democraţia (exercitarea puterii de către întregul popor) presupune sau ar trebui să presupună ca fundament al exercitării puterii relaţia contractuală dintre o majoritate temporară şi/sau relativă şi minorităţile temporare şi/sau relative. Chiar dacă nu voi spune nimic nou (uneori este bine se ne amintim şi unele adevăruri evidente), această relaţie contractuală nu poate exista în absenţa dialogului autentic.
Am împărţit, în ultimii ani de facultate, camera de cămin din Grozăveşti cu un student la LLS, un ungur din Ţinutul Secuiesc. Respectându-ne, am reuşit performanţa de a nu fi ridicat niciodată tonul unul la celălalt. Chiar înainte de a preda, pentru ultima dată, cheile camerei, el mi-a spus: Vreau să te întreb ceva… Da, zic eu. În primul an, chiar în primele săptămâni, începu el într-o română cu sonorităţi maghiare, am găsit în cameră revista şi dă numele unei reviste cunoscute în epocă pentru discursul naţionalist şi xenofob. Şi ţi-ai imaginat că eu am adus-o, demonstrativ, am continuat eu. Nu ştiu cum a ajuns acea revistă aici, dar ce pot să-ţi spun este că eu nu am cumpărat-o niciodată, i-am răspuns şi acesta era şi adevărul. În tot acest timp, eu am crezut că…, continuă el, vădit încurcat. Ar fi trebuit să mă întrebi, i-am replicat eu. Acesta a fost motivul pentru care întotdeauna ocoleai anumite subiecte? Da, mi-a răspuns el, dar dacă tot ai observat că le ocolesc, ar fi trebuit, la rândul tău, să mă întrebi…
Facebook
WhatsApp
TikTok
