Daniel Tache – CULTURA ONLINE: Amintiri din Ţara de Carton

Acum câteva zile, o bună prietenă, care, pentru că şi-a pierdut încrederea în oameni, şi-a strămutat-o în Dumnezeu ca să poată avea din nou încredere în oameni, m-a întrebat dacă am o problemă cu comunismul. Da, i-am răspuns, am. Şi m-am gândit să-i explic aici de ce.

Născut prea târziu pentru a mă bucura de aşa-zisele binefaceri ale scurtului dezgheţ ideologic, născut prea târziu pentru a fi măcar disident (de altfel, nici nu cred că aş fi avut stofă), am fost pionier şi utecist, iar asta mi-a fost de ajuns.

 

Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.

Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pamânt, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ.

Să nu te închini lor, şi nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina părinţilor o dă pe seama copiilor pân’la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc,

dar Mă milostivesc pân’la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.

(Biblia, Ieşirea, 20, 3-6, versiunea Anania)

 

Cunoştinţă cu Tovarăşul am făcut într-o zi, în clasa a doua, cred. Într-o pauză, în timp ce câţiva colegi jucau fotbal în clasă, mingea i-a lovit portretul, iar inevitabilul s-a produs: tabloul s-a prăbuşit, geamul s-a spart, de ramă s-a ales praful. Până în acea zi nu dădusem nicio importanţă portretului, nici măcar nu cred că băgasem de seamă că stă atârnat pe perete. Imediat, incidentul a căpătat proporţiile  unui veritabil atentat la siguranţa naţională. Împreună cu tovarăşul director, devastată, tovarăşa învăţătoare a demarat o anchetă şi, cum eu eram singurul din clasă căruia nu-i plăcea să bată mingea, ceea ce mă făcea antipatic prin definiţie, am fost ales de colegi să le servesc drept ţap ispăşitor. Oameni altfel cu mult bun simţ, atât directorul, cât şi învăţătoarea au hotărât că sunt prea palid, n-am forţa necesară unei asemenea lovituri şi că, oricum, nu puteam fi singurul implicat: trebuie că am pasat cuiva, iar colegii mei să facă bine şi să spună cui. Aici treaba s-a complicat, pentru că nu se puteau hotărâ pe cine să mai arunce pisica. Adevărul a ieşit repede la iveală, dar povestea a luat o întorsătură ciudată. Pentru a ne salva de nebănuite consecinţe, dar şi pentru că avea ceva rude rămase prin străinătate, învăţătoarea mea se hotărăşte să-şi supraliciteze devotamentul pentru cauză şi-i propune directorului ca, în locul tabloului deteriorat, să atârne două: unul al Tovarăşului, nou, şi încă unul, al Tovarăşei. Spre surprinderea generală, directorul (a cărui poreclă nu întâmplător făcea trimitere la regimul burghezo-moşieresc), unul dintre acei oameni prea repede uitaţi, dar cărora şcoala le datorează în parte ceea ce este astăzi, zice:

-Dragă, nu am în depozit niciun tablou al Tovarăşei. Şi nici altă şcoală nu cred că are. Dar de unde îţi vin asemenea idei? Şi apoi, ar trebui să atârn în fiecare clasă câte un al doilea tablou. Şi nu avem nici fonduri…

Discuţia se opreşte aici, dar în mai puţin de o oră apare pe perete un tablou nou-nouţ, prilej pentru învăţătoare să ne ţină un discurs mobilizator:

-Copii, priviţi-l pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu. El este tatăl vostru. Iar tovarăşa Elena este mama voastră etc.

Scăpat ca prin urechile acului de o nemeritată pedeapsă, dar aflat încă sub puternica impresie pe care mi-o lăsase nefericita întâmplare, am luat în serios îndemnul învăţătoarei şi m-am uitat la portret. Lung. Apoi, m-am mai uitat o dată. Şi mai lung. Şi încă o dată. Hotărât, nu semăna cu tata. Tata semăna cu Massimo Ranieri.

La un portret mult mai mare, lipit frumos pe o placă de polistiren, m-am surprins holbându-mă câţiva ani mai târziu. Căutam încă asemănări, doar că acum mă aflam la cartoane. Începând cu 10 august, toţi elevii erau mobilizaţi pe stadion, pentru a participa la manifestaţiile dedicate zilei de 23 august: fetele, pe teren, fluturau eşarfe, noi, băieţii, la semnalul vreunei profesoare care renunţa să plece în concediu, ridicam cartoanele din care se compuneau şi recompuneau fierbinţi declaraţii de iubire pentru ţară, partid şi conducător.

Trebuie mai întâi să spun că în vacanţa dintre a treia şi a patra, prima în care clasa noastră a fost solicitată să contribuie la megashow-ul aniversar, temându-se că voi face insolaţie, ai mei mi-au interzis să particip. Cu câteva zile înainte de reînceperea anului şcolar, dau nas în nas, pe stradă, cu învăţătoarea, care, cu un aer semioficial, îmi aduce la cunoştinţă că, din motive de neprezentare la stadion, mă aflu pe lista celor propuşi pentru a fi exmatriculaţi. Neînţelegând ce înseamnă să fiu exmatriculat, n-am acordat prea mare importanţă veştii, dar am comunicat-o acasă.  Ai mei au făcut ce-au făcut şi n-am mai fost exmatriculat. Dar de atunci nici de la 23 august nu am mai lipsit.

Cât despre învăţătoarea mea, care, dincolo de tot şi toate, rămâne cea care m-a învăţat să scriu şi să citesc, şi-a spălat toate păcatele cu o banană. Faptul că o asemenea amintire a ajuns să fie un clişeu nu o face să fie mai puţin a mea. Iar dacă amintirile mele sunt toate locuri comune, asta e, altele nu am.

După ce am terminat clasa a patra, trecând prin faţa casei ei, mă aud strigat. Mă opresc şi o văd ieşind din curte. Mi-a zâmbit, mi-a întins o banană, iar mie mi-au dat lacrimile mai ceva ca în filmele coreene. Până atunci nu văzusem niciodată una în realitate şi, dacă învăţătoarea nu m-ar fi prevenit că se va strica destul de repede, aş fi păstrat-o ca pe sfintele moaşte. Oricum, am dus-o acasă ca pe un trofeu, le-am arătat-o alor mei şi i-am întrebat:

-Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? Ştiţi ce-i asta?

Ei ştiau, nu ştiau, dar eu ştiam că era semnul secret prin care fosta mea învăţătoarea îmi spusese mie, doar mie, că se dezice de comunism. Şi de atunci, după terminarea clasei a patra, a început să-mi fie dragă…

Dar să revin… Cum cu fiecare nou 23 august, numărul spectatorilor scădea văzând cu ochii, într-un an s-a luat hotărârea ca noi, elevii ridicători de cartoane, să ocupăm stadionul de jur împrejur. Bucurie mare: de data asta aveam şi noi la ce ne zgâi. Atâta doar că în ziua mult aşteptată (asta, pentru că mai urmau după ea trei săptămâni de vacanţă) ne-am întrebat pentru cine pregătisem spectacolul: nici măcar prim-secretarul judeţului nu putuse veni, fiind reţinut de treburi cu mult mai importante. Ceea ce nu i-a împiedicat, desigur, pe organizatori să meargă cu performance-ul mai departe. Nici măcar Orwell n-ar fi fost în stare să-şi imagineze ce-a putut face zelul nebun al unor activişti de la Târgovişte, care, scăpaţi de sub ochiul vigilent al autorităţii, dar urmăriţi în continuare de băieţii cu ochi albaştri, s-au depăşit pe ei înşişi. Atingând graţia inutilităţii absolute, acela a fost cel mai frumos spectacol de 23 august la care am participat. Şi ultimul.

 

Astăzi, la 23 de ani de la revoluţie, victimele cultului personalităţii fac la rândul lor victime. A transfera statului rolul pe care altădată îl deţinea Tovarăşul are, printre numeroase (pseudo) avantaje, şi pe acela că ne exonerează de orice vină. Astfel, vina va fi întotdeauna a celor care ne conduc şi niciodată a noastră, a celor care i-am ales. Deşi este ştiut că fiecare popor îşi merită conducătorii…

Şi, tot ca urmare a cultului personalităţii, am sfârşit noi, românii, prin a discredita orice formă de autoritate şi orice sistem de valori. După ce ani la rând am participat la grotesca proslăvire a Tovarăşului, n-ar trebui să mire pe nimeni că nu mai avem nimic sfânt. În toate sensurile cuvântului.

 

 

DANIEL  TACHE  este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella” din Târgoviște, doctor în filologie, eseist, critic și istoric literar…

 

Citeşte şi