Ador acele formule care pun în cârca Statului – adică a acelei instanțe ultra-abstracte, veșnic nevinovate – tot ceea ce convine sau nu unor funcționari publici care, probabil, nici ei nu își explică niște fenomene la care contribuie din plin și chiar le susțin bătând cu pumnul în masă. Nu prea înțeleg dacă acei funcționari sunt sclavii Mamonei statale, birocratice, care subjugă și obligă pe individ să acționeze orb în interesul său, sau este vorba de excesul de zel al acestor funcționari care se identifică efectiv cu Statul. Mă gândesc la disocierea pe care un mare politician de-al nostru o făcea, (ferească Dumnezeu să nu ajungă și Președinte!), între persoana sa subiectivă, cea care dorea și simțea enorm, văzând prea puțin, și între Persoana sa obiectivă, adică piesă esențială, mâna dreaptă a Statului. Politicianul respectiv ne uimea cu deciziile sale care se contraziceau: persoana sa măruntă ierta enorm, chiar era dispusă să ridice omagii unui mare pușcăriaș, mentor în toate cele, iar persoana obiectivă, statală, nu putea să emită decât câteva platitudini care ne îngrămădeau și mai mult în bezna ignoranței. Așadar, atât Statul se personalizează, căpătând accente individuale, cât și individul se „statalizează”, imaginându-și, precum regele cunoscut, că un „el” particular este Statul. Aici intrăm în patologia pură. Există, desigur, o patologie a Statului în sine, care nu ține de suma devianțelor comportamentale sau cognitive ale aparatului format din indivizi. Dacă aderăm la ideea lui Aristotel care ne prezintă Statul ca fiind anterior oricărui individ, pentru că acesta este precum un fel de program care va ordona ulterior indivizii în jurul valorilor sale, atunci nimic nu ne împiedică să vedem boli ale statelor precum vedem boli ale indivizilor. Există programe defecte dintru început. Sunt din ce în ce mai convins că Statul Român, cel de astăzi ca și cel de acum 500 de ani este și a fost defect! Iar defecțiunea sa se transmite automat și indivizilor. Reciproca rămâne de demonstrat a fi valabilă. Să facem o abducție – adică pornim de la un caz particular pentru a emite o ipoteză care poate avea caracterul unei legi.
Fie individul X, care are un părinte Y, care părinte este și persoană juridică. Acesta din urmă deține un frigider la firma sa, pe care l-a plătit valoarea în sine a obiectului, pentru care a mai plătit și impozite, TVA etc. Într-o zi, X rămâne fără frigider acasă și îi cere părintelui ajutorul. Acesta, pentru că nu mai utilizează de mult timp acel frigider, îi spune că i-l dă fiului său. Își întreabă contabilul, se duce la Finanțe Publice să vadă care sunt condițiile în care poate, legal, să dea frigiderul copilului. I se spune că trebuie să facă un contract de vânzare-cumpărare între el și propriul copil, adică să îi vândă – fictiv, bineînțeles – obiectul. Să nu care cumva să se facă o donație! În niciun caz! De ce? Pentru că procedura este prea complicată, se răspunde. Bun! Omul, de bună credință, încheie un astfel de contract, în care trece o sumă fictivă pentru bunul respectiv. Nu prea mare, căci trebuie să plătească la impozite o sumă mai mare, normal, căci vânzarea aceasta se prezintă ca un câștig impozabil. După ce se încheie toată tărășenia, copilul intră în posesia frigiderului, omul nostru este de bună credință și declară în hârtii că a „vândut” bunul către un X – căci din perspectiva Statului X este un simplu X, și nu copilul lui Y – iar omul nostru se trezește cu o sesizare. I se spune întrebarea: ați evaluat obiectul vândut? Adică, l-ați vândut la prețul pieței, sau încercați să fentați vigilența Statului și subevaluați pentru a plăti în consecință un impozit mai mic? Și Y trebuie să plătească – serios – un Evaluator. Adică pe o persoană-mecanism-al-Statului, un fel de Sauron, de Ochi al Statului, care vine și apreciază dacă frigiderul are valoarea de atâția bani sau nu. Acum, dacă vine un simplu om și spune că aici este ceva care nu miroase a bine, că este vorba despre o nedreptate, despre o situație care nu este corectă etc., i se va răspunde doct că nu este așa. Din perspectiva Statului, trebuie să fie plătit la cât mai bun prețul, chiar și mamei, chiar și tatălui, chiar dacă acest lucru duce la sapă de lemn, taxa către Stat trebuie să fie achitată. Bine, bine! După multe munci de lămurire, în care se arată că prețul frigiderului nu are cum să fie fictiv, ci trebuie să exprime o valoare autentică din punct de vedere economic, chiar dacă tatăl dă copilului obiectul în sensul de valoare non-economică, atât X cât și Y înțeleg că nu au cum să scape de acest impozit care trebuie plătit… a câta oară? Dar, vine o întrebare cumplită: Oare, în cazul uzinei Mechel Târgoviște, aflată în posesia unui rus cu inima largă, care a vândut unei rude apropiate, tot rus cu inima largă, baritai uzina la impresionanta sumă de 50 de euro, unde se aflau Evaluatorii? Adică, unde se afla Ochiul Statului ațintit? Proprietarii, pardon, traficanții, trebuie pedepsiți cu ani grei de închisoare sau amenzi de nu știu să citească zerourile din ele. În schimb, o uzină de pe teritoriul Statului Român, aflată în proprietatea fraților ruși, care între noi fie vorba, nu cred să fi plecat vreodată de aici de la Al Doilea Război Mondial încoace, vând o imensitate, cât o pădure din Covasna, la prețul de sub-un-frigider, dar nu mai este nevoie de niciun evaluator în acest caz. Statul nu se burzuluiește să-i fie plătit impozit pe tranzacția respectivă. Din contră, Statul trimite ANAF-ul sau alte temute instituții ale Sale, pe capul…. lui Y. Și, după ce se iau toate hârtiile la control și totul este în ordine, i se spune cu un zâmbet candid pe buze, din partea unei simple persoane – căci acum se vorbește la sentiment, adică subiectiv, adică din perspectiva lui „hai să ne înțelegeți, omenește!” că noi, simplii angajați ai acestei Instituții, neavând nicio vină, trebuie să vă dăm totuși o amendă. De ce, întreabă Y? Pentru că…. sunteți în regulă cu toate hârtiile și asta nu se poate. Nu există așa ceva și bate la ochi. Vă dam o amendă minimă, ca să nu plecăm cu mâna goală; să se știe că a fost făcut un control.
Chiar nu vede nimeni că este vorba despre o cangrenă cumplită? Refuz să cred că nu se știe și nu se vede o asemenea aberație! Iar dacă se și vede și se știe; a nu acționa, dovedește clar că Statul este atât de bolnav, încât indivizii săi sunt pur și simplu șterși definitiv de pe harta istoriei! Concluzia: mai bine rus decât român! Mai bine evazionist decât plătitor cinstit! Mai bine subminăm țara decât să ne batem cu pumnii în piept că suntem iubitori de patrie. Asta nu este Patrie! Ăsta nu este Stat! Lemnul pe care ni-l cară zilnic conaționalii pe refrenul imnului Ungariei, la prețul de nimic; uzinele și economia grea pe care frații ruși le au în stăpânire de atâția ani și le falimentează pe rând… ducă-se! Nu are pe cine să deranjeze asta, căci sunt acțiuni ale unor State potente, nu complet impotente! Brava lor, cum ar zice nea Gheo! Oare ce națiune păstrează într-un borcan – ca pe un simbol național – un sex cândva potent al unui hoț vestit? E greu să psihanalizăm acest gest? Abia aștept comentariile unor naționaliști găunoși care să îmi vorbească de dragostea de patrie și de Eminescu! Adică să îmi vorbească despre altceva, căci fundamentul le scapă definitiv. Să zâmbim tâmp la Lună și să ne lingem frumos penele că suntem urmașii lui Decebal, ai lui Eminescu și Blaga. Asta în timp ce copiii noștri au impresia deja că se exprimă mai bine în engleză decât în română. Oricum, să zâmbim tâmp și pentru asta, că doar este mai bine așa decât să își caute cuvintele în ungurește sau în rusește, nu?!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
