„Belicoșenia” este starea în care se află belicosul. Termenul nu se află în dicționar, dar este derivat din substantivul belicos, devenind ceea ce scolasticii ar numi, o essentia, adică eceitatea, esența unui particular belicos, războinic, agresiv, bătăios, amenințător. Ceea ce ar defini pe Iliescu, de exemplu, ar fi „iliescietatea”, adică, pornind de la numele lucrului particular – ca nume propriu, la oameni și alte ființe – este acea esență care aparține numai lui Iliescu și atât. Este starea sau dinamica care îl determină pe Iliescu sau pe Popescu să fie Iliescu sau Popescu. Fumusețea, bunătatea, răutatea și altele sunt asemenea stări și ele, dar care sunt împărtășite de mai multe obiecte și ființe. Dar există și confuzii puternice care se pot face între aceste esențe și lucrurile particulare. De exemplu, un lucru particular își imaginează sau i se atribuie greșit o anumită esență, deși aceasta lipsește cu desăvârșire, sau se află într-o situație de stingere. De exemplu, când se intră într-un conflict verbal cu individa Harconen, și i te adresezi în felul următor: „Doamnă, argumentul dumneavoastra etc.”, ea repede îți poate tăia elanul și te pune la punct spunându-ți: „Te rog! D o m n i ș o a r ă!” Atunci esti din start băgat în corzi și făcut knockout fără să fi ridicat un deget. De ce? Pentru că tu nici măcar nu știi cu cine stai de vorbă, adică nici nu știi cărei esențe te adresezi, deci ce să mai vorbim despre conținutul celor spuse care se dizolvă automat din această cauză. Esența domnișoarei Harconen ar fi deci domnișorietatea, adică esența pură a respectivei persoane, cea care acționează precum un mecanism pe sub scenă și pune în mișcare actrița numită întâmplător, de astă dată, Harconen. Se identifică și își scoate în față această esență. Harconeitatea se stinge în fața domnișoreității sale. Adică acele calități oferite de domnișoreitate fac să pălească cele care vin din partea numelui propriu, harconeitatea. Iar pentru persoana în cauză contează prea puțin dacă i se dă replica următoare: „Să știți că termenul „domnișoară” trebuie să fie acoperit în sfera sa semantică și de referentul care îl poartă, respectiv dumneavoastră. Pentru că altfel și Muma Pădurii este tot o… domnișoară.” Domnișoreitatea se confundă aici cu huidumeitatea sau cu belicoșenia. Cum să îți imaginezi că o huidumă de om, care țipă și face instrucție cu tot ce mișcă în jur, veșnic pusă pe harță și gata de a da un cot în stomac celor mulți și proști, etern inferiori persoanei sale ar putea să fie o domnișoară fină, suavă și în plus vergură curată?
Cam în acest fel stau lucrurile și cu românietatea, cu rusietatea, germanietatea și europeneitatea. Avem negreșit o astfel de esență care joacă rolul de mecanism care ne „mișcă de sub scenă”. Dar există oare vreo esență comună a oamenilor, în afară de umanitate, care pare un termen foarte alunecos uneori. Mă gândesc uneori că această esență este cu siguranță această belicoșenie. „Omul, când inventează ceva, inventează de fapt o armă”, spunea Einstein. Așadar, când acționăm într-o anumită direcție, fie ea cât de nobilă posibil, rezultatul acțiunii vine laolaltă cu o componentă belicoasă. O lopată, o furcă, un ciocan, devin foarte repede ustensile de război. O instituție politică, o asociație, fiind aceasta și Frontul Salvării Piticilor de Grădină în Pădure – front existent efectiv în Franța zilelor noastre – în spatele acțiunilor nobile cotidiene pe care le afișează se află mereu o dimensiune belicoasă care poate apărea în mod pervers la suprafață în orice moment propice. Românul are în sânge o cioraneitate (reciproca este la fel de valabilă, adică Cioran are un accent pur de „româneitate”) care îl face așadar să vadă peste tot această belicoșenie. Acțiunile nobile ale vreunui politician, vreunui primar, medic, profesor sunt repede interpretate și suspectate de o belicoșenie ascunsă. Binele, așa cum scria pe un banner acum ceva vreme în pragul unor alegeri, o duce rău în România! El devine doar o mască a răului care este esențial violent și agresiv. Verbul cel mai utilizat, împreună cu altele asociate semanticii acestuia, este acela de a beli. Românul belește, adică războiește. Sexualitatea, care după Freud ar fi un fel de esențialitate general umană, pozitivă, care ar trebui să fie învăluită de un nimb creator, pur, devine și ea o astfel de mască a agresiunii. Înjuram puternic invocând această componentă sexuală, dar o folosim ca armă. Adică… belim și în cazul sexualității. Ca orice esențialitate, și aceasta are multe forme. La români ea se manifestă din plin în limbaj și mai puțin ajunge să ia forme fizice. Dăm chiar garanții că suntem civilizați și că ne repugnă total violența fizică. În schimb, la ruși, de exemplu, vedem chiar în zilele noastre cum le ard palmele să tragă și ei măcar o rachetă, să vadă sânge, în timp ce în limbaj nu se descurcă deloc cu argumentele raționale. La ei o altă fațetă a acestei esențe belicoase se manifestă. Noi plecăm la război în fiecare dimineață, ursul rusului se urnește mai greu; noi avem de luat un metrou, de cumpărat pâine, de vorbit cu vreo secretară… Orice discuție ascunde în spatele zâmbetului formal doar un elan pe care ni-l luăm pentru a începe procesele belicoase. Homo homini lupus vizează de fapt acest lucru de asemenea – suntem în plin darwinism al luptei pentru existență. Adică, mai românește spus, belim și belicoșim!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA… De câteva săptămâni s-a întors din Franța, cu un al doilea doctorat…
Citește și:
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE: Calendarul cu patimi ( ediția a doua ), episodul unu…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA: La aniversară…
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU: Grevă…
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU: Ședință de senat…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: Despre țoape și țopism sau literatură și realitate…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB: Iarna în port…
SOVIANYSME – Octavian SOVIANY: Am fost un copil reușit? ( 3) …
CONEXIUNI – Ștefan POPESCU: Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU: Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA: Despre ploaie…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE: Despre gazete și gazetari, la ceas aniversar…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: Fragmente…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN: Hârtia nu roșește…
REFLECȚII PEDAGOGICE – Alexandra VLADOVICI BÂRSAN: A fost odată ca niciodată…
TERAPII ÎNGÂNDURATE – Ioan VIȘTEA: Varză de Bruxelles…
CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: Scrisori către tine. Despre cunoașterea prin creație…
CUȚITUL CU Teiș – Gabriel ENACHE: Unu…
DEPOZIT ELECTRONIC – Ovidiu IVANCU: Simulare BAC.Scrisoare deschisă…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI – Mariana OPREA STATE: Respirări…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ: Povestiri de la Bolta Rece…
SUBSTITURI, confesiuni americane, episodul 6 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA: Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU: Două poeme…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA: Gluga de coceni…
STUDENȚEȘTI – Alexandra MOCANU: Studențești și nu prea. Despre cum se trăiește în Capitală…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ: Un fel de n-ar mai fi…
JUNIORI DE CARABELLA – Daria STEMATE: Cel geniu și cel artist…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA: În loc de Mărțișor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
