Mă tot gândesc de ceva vreme la această întrebare care mă aruncă veșnic într-o dilemă cumplită. Discuțiile cu prietenii, cu colegii de breaslă, cu doamnele, cu domnișoarele de pension, cu golanii din cartier, cu politicienii (sic!)… toate converg, mai devreme sau mai târziu, spre problema pe care această întrebare o deschide. Dacă două zile la rând reușesc să găsesc mii de argumente raționale care să mă așeze zdravăn pe calea non-violenței, a inutilității agresiunilor de orice fel, a temperării și stăpânirii de sine, reușind astfel să aduc și o pace roz în suflet, imediat după aceea urmează patru zile de un autentic coșmar care se și revoltă. Acum găsesc alte mii de argumente – atât raționale cât și „afective” de astă dată, care să justifice violența în anumite condiții. De fapt problema nu este aceea de a justifica violența în sensul de a o lăsa să apară sau a o potența, a o potoli așa cum potolești o durere de dinți cu calmante. Problema aduce în față noțiunea de condiție: adică, în ce condiții se justifică violența? Și caut aceste condiții la tot pasul; iar viața mi le vâră în ochi iar la tot pasul, astfel încât încep să mă îngrijorez în legătură cu capacitățile mele de a vedea obiectiv lucrurile. Cam toate din jur par condiții ideale la care trebuie răspuns prompt cu violență – exact ca atunci când ai un ciocan în mână și toate lucrurile din jur ți se par a fi cuie! Oare când un câine se repede la tine din tufișurile din fața blocului tău – adică în momentul în care te afli în arealul tău, însemnat cu feromonii tăi – oare trebuie să te repezi și tu la el, să-i arăți care este omul și care este fiara, sau începi să spui dulcegării și iei atitudinea de Om, adică „de deasupra animalelor”, încercând aceeași carte pe care o folosești și cu cei din Administrația Publică/Spitale/Școli/Secretare/Vânzătoare? Oare când văd cum politicienii fac cam ce vor cu ce a mai rămas din țara asta – căci în mod sigur nu mai suntem o țară (să îi zic Stat?), ci doar un crâmpei, o caricatură sau o ființă mutilată de țară – când privesc la cum aruncă aurul – cu tot cu uraniu și multe altele cu mult mai importante decât paravanul, poleiala cu aur – în timp deci ce mie mi se spune cu lacrimi în ochi că a scăzut prețul la pâine cu 10 bani și multe altele de acest gen, oare ar trebui să mă stăpânesc din nou? Oare să mă duc în Piața Universității (vreau să fac asta!) și să desenez cu creta pe jos înjurături inteligente și cu ștaif intelectual (înjurătura să o mai băgăm la violență oare?) la adresa guvernului (cu „g” mic, normal!)? Să pun flori în țeava puștii jandarmului din fața mea și să îi zâmbesc tâmp? Să îl împodobesc pe acesta ca pe un pom de Crăciun ca să îi arăt cât de Om sunt eu, vârful civilizației, care roagă în acest fel, cu flori și parfum de toamnă pe politicianul greu care stă cam pe 600% din salariul meu și al copiilor mei și în plus așteaptă mari venituri, ciosvârte, deh, de aur? Să mă manifest oare violent când primesc salariul de sclav care nu îmi ajunge nici până când iau și părinții pensia pe care tot eu o mănânc la 38 de ani, iar domnul de lângă mine, cu brațul „lucrat” la sală și plin de tatuaje care să te intimideze obține „cât tot neamul tău laolaltă” doar în două zile de „șmen” cu Statul sau cu alte persoane bine puse politic? Este o condiție ideală de a trece „la arme” atunci când vezi că îți moare copilul sfâșiat de câini-politicieni (nici nu mai pot face diferența), iar apoi vine un individ care nu știe ce este munca și ca să te mângâie îți dă bilete la meci sau un altul îți spune că nu își asumă nicio responsabilitate, că el este pus într-o funcție de director doar așa, ca să îndeplinească alte ordine venite de undeva „de sus”? Oare este o condiție ideală de a da drumul violenței când îți vine un băiețaș care eventual ți-a fost și elev sau student și îți spune că salariul tău este prea mare pentru ceea ce faci ca profesor, iar dacă nu îți convine, de ce nu pleci să lucrezi în altă parte? Adică îmi spune că sunt o loază puturoasă căreia îi este silă să își miște fesierii pentru a face ceva pentru a câștiga mai mult! Exact! Trebuie să îi dai dreptate, nu? Și încerci să renunți la meseria ta, cea pe care ai tocit-o și ai rafinat-o în atâta timp și pleci să faci altceva. Oare ce? Începi o afacere? De ce nu? Dar cât te fură oare Statul la afacerea ta? Ah… pai trebuie să te adaptezi, să muști, să fii ca ceilalți? Adică cum „ca ceilalți”? Să mă fofilez printre legi ca la slalom super-uriaș? Nu ați văzut că, la viteza aia schiorii mai plesnesc câte o ștachetă? Ei și ce? Așa face toată lumea, doar nu revoluționezi tu sistemul! Dai șpagă, 2 la Prefectură, 3 la Primărie, 5 la Poliție, 20 la Golanii care te pot călca oricând… Legea este făcută în P a r l a m e n t! Înțelegi? Adică, dacă ai nevoie de ceva, orice, și dacă vrei, de exemplu să iei casa cuiva pentru că ai tu nevoie de un cui care se află sub ea, păi nimic mai simplu: se dă o lege, după ce faci „lobii” pe lângă politicianul care îți înțelege Situația și acum dăm o lege; iar cu Legea nu te pui! Se va îndoi în fața ta precum bățul ala în calea schiorului. Trebuie să lucrezi mult la Acoperire. Nu deveni violent! Acoperă-te cu ceva să nu fii prins, acoperă-te, apoi, dacă te-au prins, că au greșit, că nu au văzut bine, și tărăgănează procesele până uită de unde au început! Iar dacă ajungi totuși după gratii, asigură-te că devii un erou, că de fapt acolo este elita țării, începi să te compari cu Noica, cu Vulcănescu, cu Goma… Fii martir și vedetă în același timp! Cum? Păi te ajută presa. Totul se calculează în „reiting”, deci ajută cumva pe ăsta, și se rezolvă! Intoxicăm tot poporul cu ce mănânci dimineață, cum te rogi, cum te iubești cu Intelighenția Pământului… Asigură-te și acoperă-te că nu bagă nimeni de seamă că presa s-a infectat așa cum se infectează medicul care stă în salonul cu virotici! Acoperă-te sub pulpana civilizației și a non-violenței când vine domnul X și spune că „ah, ăia din Piața Universității nu fac niciun protest, sunt acolo la distracție!” Să nu reacționezi violent la asemenea vorbe! Arată-i prostului care a spus așa ceva, că tu, de acolo, de pe asfalt și murdar la fund de creta sloganurilor, ești un gentelemen care nu îi dai peste bot la propriu că spune așa ceva! Cine este ăsta să mă cobor eu de pe asfalt până la el? Este doar un ales care mă reprezintă și care are în curs doar câteva procese penale, dar deh, e strâns cu ușa căci are și el nevoie de bani, ca și mine, că are de terminat casa din Pipera de 300 de m2. Să nu confunzi condițiile de autorizare a violenței cu situațiile în care efectiv să pornești la atac! Denigrează tot ce are alura violenței! Irită-te imediat ce simți o undă de violență în aer! Violența verbală, atitudinală, ocheadele reci sau rele, revoltele interioare, roșul în obraji de furie… toate acestea trebuie reprimate și stârpite, căci acestea pot declanșa violența efectivă, adică aia de dai în cap! Cum? Păi aduci mulți deontologi care să educe populația. Educația fundamentală, adică Școala, este pulbere, dar nu-i nimic, măcar o lecție să învețe și Națiunea asta! Să nu fie violentă! Să nu reacționeze violent atunci când este cazul! Încurcă-le cazuistica asta ca să nu mai știe când este cazul și când nu! Și pentru asta să asculte de la acești mari deontologi care de dimineața până seara să stea la TV și să arate care sunt adevăratele valori. Ce e aia anarhie? Revoluție? Ați înnebunit, vreți A n a r h i e? R e v o l u ț i e? Păi ăsta ar fi sfârșitul societății noastre! Care sfârșit? Ăla glorios care se întrevede acum și care duhnește a o eternă Perestroikă? Priviți la Siria, la Irak, la… Statele Unite! Vă dați seama ce înseamnă să aducem violență împotriva politicienilor care au devenit din factor de ordine și stabilitate, factor de haos și de aneantizare cu încetinitorul?!
Cam așa se termină dilema mea… într-un haos de acest gen în care te zbați neputincios. Apropos, priveam aseară la un western clasic și aud replicile: El (bătrân de zile) către Ea (tânără și cu chef de răzbunare): „Chiar dacă ești femeie, poți deveni erou! Poți să învingi răul care a pus stăpânire pe oraș. Noi suntem lași cu toții aici; avem nevoie de un erou, oricare ar fi el, chiar și tu!” Așa este! Suntem o națiune de lași care își așteaptă Eroul! Din păcate nu avem decât eroi de paie care se prefac că ne conduc undeva spre Soare, când de fapt murim încet și nici nu simțim asta.
POMLILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște, un rafinat artist fotograf și, mai ales, absolvent de CARABELLA…
NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton ajuns la episodul al doilea…
Domnul Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Daniel TACHE și CULTURA ONLINE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și prietenul nostru Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica marelui actor Puiu JIPA…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, rubrica doamnei profesoare Mihaela MARIN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
