CULTURA URBANĂ: Scuze și responsabilități politice-Pompiliu ALEXANDRU

Privesc sporadic la evenimentele care se petrec în Coreea de Nord. Aproape mă lasă indiferent dacă va fi război sau nu, probabil din cauza depărtării de ograda noastră. Ceea ce îmi atrage atenția, în schimb, este viața de zi cu zi a nord-coreeanului. Și imaginația mea începe să brodeze scenarii posibile în jurul câtorva elemente care scapă din gulagul coreean. Sunt sigur că imaginația mea este săracă în raport cu realitatea de acolo. În orice caz, aștept cu nerăbdare să se spargă ultima rocă a comunismului mondial. Sunt convins că ceea ce ascunde acea țară va depăși cu mult orice așteptare din partea oricui. Sper ca măcar atunci să se ia o decizie pentru condamnarea definitivă a comunismului pe planeta Terra.

Mă gândesc la foamea veșnică de acolo și la iadul interior al omului produs prin gestul politic. Nimeni nu are încredere în nimeni, realitatea nu este realitate, senzația de foame din burtă face ca orice să devină comestibil, chiar și aproapele. În plus față de această închisoare „liberă” există și lagărul politic propriu-zis,cel al deținuților. Aici imaginația mea se oprește, neputincioasă. Chiar să nu existe limită înspre rău? Compătimesc – din depărtare și inutil deci – pe acei oameni. Mă gândesc la noi, apoi și înțeleg ce bine este aici, prin comparație cu Coreea. Aud mereu în jurul meu vorba aceasta pur ortodox-românească: „Când te plângi că nu ai bani, că mănânci la 38 de ani pensia părinților, căci salariul nu îți ajunge, că nu poți pleca în niciun concediu, căîți cumperi o pereche de pantofi sau un costum în rate etc., gândește-te că există alții și mai amărâți decât tine!” Sfatul acesta plin de înțelepciune populară îl aud din copilărie.Și mereu am mușcat din plăcerea aceasta a comparației cu ce e mai rău și mai jos decât mine, mutându-mi compasiunea și compătimirea de pe propria piele înspre cel aflat în „mai rău decât mine”. Cam ca în cazul macro al Coreei de Nord – o ducem infinit de bine în comparație cu ei. Mă încearcă, în schimb, o revoltă cumplită. M-am copt și mi-am exersat atât de mult acest sfat amintit încât s-a tocit. Acum sunt destul de călit pentru a-l răsturna! Și spun: „M-am săturat să mă tot compar și să mă simt bine, în urma acestei comparații, cu tot ce e mai jos și mai rău decât mine! De ce să nu privesc și în sus? De ce să mă bucur atât că nu sunt în Coreea de Nord și să nu mă compar cu ce este mai sus, dorind să fac ceva pentru a ajunge mai bine? De ce să nu mă compar cu francezul, cu englezul sau neamțul? De ce să aleg răul ce mai mic sau între două rele politice, când potsă aleg binele sau și mai binele?” Știu că din punct de vedere psihic este confortabil să te așezi pe tine în poziția privilegiată.

Dar acest lucru duce la inacțiune. Ne savurăm poziția de „mai bine decât x” cu atâta tărie, încât ne blocăm într-un narcisism găunos. Sunt convins că aceste inacțiuni sociale și personale sunt alimentate de sfera sfatului de maisus. Nicio sclipire și revoltă pentru elev și student, pentru că ștacheta este mai sus decât cea atinsă de ei, comparându-se cu vreo țară africană, nicio motivație pentru profesor sau cercetător să se compare cu profesorul sau cercetătorul din Germania, de exemplu. Nouă ne place meleagul acesta și pierdem vremea privind la suferința sau ignoranța celui de lângă noi și ne bucurăm că situația noastră este cu mult mai bună. În felul acesta ajung să ne guverneze leprele; știm că sunt lepre, iar noi ne comparăm cu ele și ne mândrim că nu ne amestecăm cu ei. Privim la circul de baloane de lături pe care ni-l oferă orice televiziune în care se arată certurile conjugale, cruduțe și sexuțe, certându-se sau lăfăindu-se în seraiuri financiaro-hedoniste și cu multă mândrie ne spunem în sinea nostră: „ei sunt niște proști, sunt groaznic de jos. Vai, vai ce rău a ajuns națiunea! Da, dar eu, cel care privesc la această josnicie, nu fac parte din acest carusel. Eu sunt din afara lui!” Și circul continuă. Acțiunea individuală sau socială se diminuează și dispare, căci căldurica pe care ne-o oferă starea de veșnică supraviețuire nu este bine să fie deranjată. Nu pune mmâna pe bisturiu și să spunem: ajunge cu supraviețuirea, vrem să Trăim! În linia aceasta înțeleg de ce având toate premisele posibile de a ne fi bine, de „a trăi bine” cum ni se spunea în bătaie de joc cândva și ni se mai spune și astăzi, nu putem să înaintăm niciun milimetru. Doar istoria ne târăște prin timp, contrar voinței noastre, spre un mai bine pe care noi îl transformăm doar în eternă supraviețuire. Avem vreo scuză pentru sărăcia în care ne scăldăm? Există un singur lucru pe care nu l-am aveași ar trebui să ne plângem că nu îl avem? Nu ne mândrim, față de cei care nu au resurse naturale, că la noi eparadisul față de deșertul lor? Nu ne mândrim, cu creierele noastre, că sunt inventive și dibace, atât în a face bine cât și în a face rău? Atunci cum se explică faptul că suntem în halul ăsta de săraci în toate sensurile? Nu este suficient să spunem: suntem leneși! Și deaici începe autoflagelarea națiunii. Există o culpă comună care se concentrează în politică –adică ajunge la cei care au în fișa postului obligația de a acționa. Nu mai credem de mult timp în „greaua moștenire”. Eterna și fascinant de grea moștenire… Suntem poporul-Sisif de la daci încoace. Când nu au fost otomanii sau forțele obscure occidentale, a fost orientul comunist, când a căzut bolovanul comunismului, l-am preluat pe cel intern, iliescian, apoi pe cel constantineștian, băsist și tot așa. Să vă mai creadă curcile acum! Vreau să trăiesc începând de ieri! Vreau salariul mărit cu 300% începând de ieri! Vreau autostrăzi începând de ieri! Vreau oameni civilizați și morali începând de ieri! Orice panglică tăiată la cei câtiva metri de stradă prăpădită asfaltată trebuie să dispară. După orice „realizare” politică trebuie să ni se ceară scuze, nu să ne bucurăm – scuze că nu a fost făcută la timp și cum trebuie. După ce ajungem iar în cursă, atunci este timpul de bucurie a realizărilor. Deocamdată noi suntem pe miriște și încercăm să regăsim pista. Nu poți să te bucuri că ai trecut de un tufiș sau că ai ieșit din mocirlă. Aceste lucruri trebuie făcute cât mai repede, pentru a intra îmbufnați pe pistă. În tot acest timp cât ne luptăm cu panseluțele care ne încurcă roțile, secundele trec, iar cursa continuă. După ce recuperăm acest timp, apoi putem să ne bucurăm de performanțe. Ștacheta este în fața noastră, nu în spatele nostru, în mlaștină. La prima ne raportăm, nu la a doua. În momentul în care audcă un Vanghelie (sau oricare altul de teapa lui și din orice domeniu – căci există o mulțime de vangheli universitari, medici, ingineri etc.) este considerat bun gospodar, bun primar, merituos, îmi vine să plâng. Imaginați-vă unde am fi putut fi, dacă am fi avut un om cu Adevărat bun. Dacă vanghelul sau becalul au reușit să pună o floare și să dea o lopată de zăpadă într-o parte, iar pentru asta sunt considerați eroi naționali, atunci undeam fi fost dacă în locul lor era cineva care efectiv apăsa pedala până la capăt?! Oamenii ăștia au făcut ceea ce au știut și ceea ce s-au priceput, dar nu pot fi considerați altceva decât niște cârpaci de ocazie. Ar trebui să ne cerem scuze că îi avem și că nu am pus în locul lor pe cei care merită și fac cu adevărat lucrurile pe cale. Nu mergem nicăieri în acest ritm care are în spate ideea axă pentru națiunea noastră: „lasă, că se putea și mai rău, lasă, că față de alții, ăștia sunt genii.” Asta este legea privitului în urmă și în jos! Iar pentru acest gând ar trebui să ne cerem iertare. Măcar în ceasul de pe urmă, așa cum face Ipu, din celebrul film cu Amza Pellea, de curând refăcut în variantă occidentală: „Iartă-mă că m-am terfelit în sărăcie!”

Alexandru POMPILIU este lector universitar la Universitatea VALAHIA,din Târgoviște, doctor în filosofie, un rafinat artist-fotograf și absolvent de CARABELLA…