CULTURA URBANĂ: România mioritică ( vremea de ieri și vremurile de azi)- Pompiliu ALEXANDRU

Am început să am o obsesie, precum personajul din filmul 23. Nu că aș vedea peste tot vreun număr oarecare… La mine obsesia este mai literar-psihologică. Adică văd Miorița peste tot. Cred că acest lucru s-a remarcat încă dintr-un articol precedent, când făceam apel la ciobănașul cunoscut – adică la personajul pozitiv al aventurii. Acțiunea Mioriței o leg de fiecare dată de Prostia omenească a lui Creangă – asta-i povestea cu „drobul de sare”. Ciobănașul Mioriței poate juca foarte bine și rolul personajului cu drobul vestit. Aceeași atitudine ambivalentă. Este adevărat că aici un hermeneut poate să privească lucrurile dintr-o perspectivă a subtilității psihologiei naționale. Acest hermeneut ar interpreta pozitiv acea „atitudine în fața morții” care de la daci ne-ar veni, și trecând prin acel eroism cu tente patetice care ne-au format copilăria și adolescența în Școala Românească. Recunosc și sunt mândru de această atitudine. Îmi place această interpretare. Mă simt bine în pielea acestui daco-român. Dar ceva parcă nu rimează cu timpul nostru. Nu văd nicio coloană vertebrală în fața unei banale șpăgi, ce să mai zic de atitudinea din fața morții. Nu văd nicio luptă cu „drobul de sare” care stă să cadă peste Roșia Montana! În schimb văd cum Budapesta se umple de apele Dunării, cum Austria este sub ape, iar din acel ocean infinit, mai răsare câte un pâlc de case care sunt înconjurate de zidurile unor diguri. Și mai văd cum ciobănașul nostru stă și se uită la acel puhoi de ape care stă să vină și peste România. Iar când este întrebat de reporterul isteț nevoie-mare: „Apele vor veni și aici, sunteți pregătiți, v-ați pregătit pentru acest lucru?”, ciobănașul răspunde senin și cântând din fluierașul de foc: „Avem nădejde că poate până la noi nu va mai ajunge. Iar dacă o veni, om vedea!” Așadar ori suntem sfinți cu toții întrucât nu ne atinge nimic din lumea asta, căci suntem deasupra ei, căci ochii ne sunt îndreptați tot timpul spre Dumnezeu sau spre Idei, ori suntem de o indolență crasă care scoate prin fiecare por al pielii naționale doar o puturoșenie fără egal. Iar prostia este bonus în acest caz.

Oricum, măcar un lucru este bun și în partea asta nasoală: culturalizăm toate aspectele acestea ale Umbrei Naționale! Facem balade, scriem basme, avem un simț dezvoltat al bancului anonim (mă întreb și eu tâmp, cine naiba face bancurile astea? Care este Adam-ul bancului românesc?)… Ironia sau sarcasmul nu își mai fac efectul decât ca material de banc. Dacă este în schimb pusă într-o formă „cultă”, ca roman sau poem, atunci acolo este lucru serios, și mergem pe subtilități hermeneutice. Citim Moromeții doar în cheia „autenticității și geniului țăranului român”. În schimb, nimeni nu vede aici un sarcasm fantastic și o critică ascuțită asupra acelui tip de „țăran prost”, pe care ni l-a mai amintit cândva Creangă. Se spune că Beaumarchais a scris tot ceea ce avea de scris pentru a se răzbuna pe ticăloși, pe mitomani, pe parveniți etc. A scos toată mizeria asta la suprafață pentru ca francezul să o vadă mai clar și pentru a se simți jenat de această față a sa, pentru a face ceva în sensul corectării. Văzându-se ironizat și sub forma aceasta oribilă, francezul se înroșea și acționa cum îl tăia capul pentru a se retrage repede pe valorile pozitive, crezând repede și cu ardoare și în utopii de genul Liberté, Egalité, Fraternité. Noi citim Moromeții sau Cel mai iubit dintre pământeni pentru a vedea arta scriitoricească și noblețea sufletului neamului răpus de suferințele și nedreptățile universului. Iar oribilul este pus undeva departe, ca neaparținându-ne – ca venit doar de la ruși și de la turci, deci venite de dincolo de granițe. Rămânem așadar doar tolăniți în ghioaga noastră și contemplăm toate acestea cu aerul superior, de nemuritori și reci în fața spectacolului lumii.

 

POMPILIU  ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște, doctor în filosofie și, peste toate, absolvent de CARABELLA…

 

Citește și

1.În A DOUA FAȚĂ, romanul foileton ajuns la episodul al XII-lea, personajul principal stă apăsat sub vremurile pe care nu le înțelege…

 

2.Dana NEACȘU, din AMERICA ei LA NOI ACASĂ ne spune câte ceva despre aceleași vremuri, doar Goe s-a schimbat…

 

3.Și Bogdan CERNAT, în CULTURA ECONOMICĂ ne plimbă, o vreme, pe spirala economică…

 

4.Despre indecizia politică, în vremea și vremurile ei, scrie Radu STATE, în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…

 

5.Vremea, vremurile? Nu spera și nu ai teamă, scrie Mihaela MARIN în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…

6.Despre vremurile de aici, scrie din LONDRA LA PAS prietenul nostru Cristian Gabriel GROMAN…

 

7.E prea devreme pentru vreme, afirmă categoric Puiu JIPA, în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…

 

8.Avem un invitat de onoare, marele regizor Constantin VAENI, care atacă vremurile, cu umor și încrâncenare, în rubrica nouă ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

9.În PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă propune o incursiune în vremurile Bucureștiului de altădată Cătălina CRISTACHE…

 

10.În CULTURA ONLINE, profesorul Daniel TACHE scrie despre vreme și timp și i se pare că ne întoarcem la barbarie…

 

11.Din CALGARY, ÎN DIRECT prietenul nostru Radu TECUCEANU vă povestește despre curaj, în pas cu vremurile…

 

12.Mici REFLECȚII PEDAGOGICE, în pas cu vremea și cu vremurile, vă propune Alexandra VLADOVICI…