Vecinul este acel lucru/ființă față de care păstrăm veșnic o distanță confortabilă. Iar această distanță se păstrează cu efort. Vecinătatea este prin excelență punerea pe orbita socială. O apropiere prea mare de vecinul de apartament, de birou, de masă… produce un deranj mai devreme sau mai târziu. O îndepărtare prea mare ni-l scoate din starea de vecinătate și ne devine absent. A avea un vecin înseamnă a te pune în starea de contemplație – vecinii se contemplă. Fiecare stă ca într-un șezlong în propriul spațiu vital și privește peste graniță, la celălalt, contemplând. Orice contact ridică barierele, sau din contră, ridică embargouri fantastic de stricte. Acțiunea care caracterizează starea de vecinătate este tatonarea. Ascultăm pereții cu paharul sau cu stetoscopul, privim pe gaura cheii, privim insistent sau discret, ascultăm bârfele că vrem, că nu vrem, batem cu lingura în țevile de calorifer, le ducem prajituri când suntem în toane bune și dorim o împăcare cu lumea, și bineînțeles că vecinul este cobaiul pentru acest început de împăcare, deoarece este și străinul, dar parcă este și începutul de familie sau de familiaritate… Fantasmăm în legătură cu vecinul – ne ascuțim colții imaginației luându-l ca suport, dar ne ascuțim și colții spiritului de observație. Vecinul este obiectul de disecat, suntem atenți la orice gest, la orice mișcare. Chiar și atunci când îi ignorăm pe vecini, există o astfel de atenție ascuțită în legătură cu ei. Trebuie să avem grijă să ni-i ținem departe. Depunem efortul ignorării. Cred că cel mai bun observator al vecinilor, al psihologiei acestora, a fost Kafka. Stând într-un șezlong, lângă gard, cu bisturiul în mână, Kafka a tăiat în carne vie vecinul numai pentru a vedea ce ascunde, care îi este esența.
Să încerc și eu o astfel de decupare, ca un exercițiu de chirurgie kafkiană. Să luăm un restaurant ca oricare altul din România. O terasă a acestuia, acoperită cu umbrele colorate care produc de asemenea o umbră colorată și ceva grade în plus. Din lipsă de gânduri și dorință de prezent, privesc la vecinii de masă. Nu urmăresc un dialog anume, doar privesc plictisul lor sau închiderea în sine. Uneori privesc prin ei ca prin sticlă, încercând să mă gândesc eu însumi la ceva anume, ceva ce tot nu îmi reține gândul din cauza banalității subiectului. Atunci încep să privesc discret, apoi în mod direct, ca la teatru, căci vecinii de masă sunt destul de absorbiți de telefonul mobil, de vorbele pe care și le aruncă parcă pentru a fi siguri că sunt împreună, ca să nu li se desfacă nodul social. Văd o fată foarte frumoasă căreia nu îi pot surprinde privirea deoarece stă lipită de ecranul unui telefon. Cu spatele la mine și față în față cu ea stă o persoană mai în vârstă, probabil mama ei. Mama îi vorbește ceva și nu se aude decât un murmur. Fata răspunde din când în când. Vocea ei nu este deloc în coerență cu trăsăturile. Este o voce cu accent oriental. Are parcă ceva de pământ în ea, un amestec de violență și viață grea. Parcă fiecare cuvânt opune rezistență unei voci care lăsate în libertatea sa de exprimare nu ar fi decât un lung șir de înjurături și de accente țățești. Oricât de amabilă este, simți o tensiune care în orice moment poate să devină „ușa cortului”. Încerc să revin la mediul apropiat mie și-mi privesc masa proprie, încercând să mă îndepărtez afectiv de vecini. „Ești penibil, judeci oamenii prea repede – pui etichete ușor!” îmi spun. Mă joc cu șervețelul și caut să-mi agăț gândul de un „subiect interesant”. Nimic. Aud vocea de clevetitoare calmă, aflată în pauză, și timbrul acela mă irită din nou. „O voce din cartier”, îmi zic. „Dar dacă te uiți la fată, vezi că este un om normal, „spălat”, care nu ar trebui să te irite.” După un timp în care am reușit să mă detașez de vecini, și mi-am găsit un suport pentru gândire, revin spre masa lor și văd că au apărut și doi bărbați. Probabil iubitul fetei tinere, căci s-a așezat lângă ea, și tatăl fetei, așezat lângă mamă. Acum văd încă un chip. Amabil, calm, neutru. Vine chelnerița să ia comanda. Spun fiecare pe rând ce doresc. Iubitul fetei se uită în sus, spre chipul chelneriței și spune foarte natural, dar excesiv de afectat: „Un expresso mic, te rog!” Și pentru că i se pare că fata nu este atentă, repetă: „Mie poți să-mi dai un expresso mic. Doar atât.” Spuse toate astea într-un fel extrem de umil și de banal. Aproape subliniind banalul acelui expresso, coborând colțurile gurii. E aproape scârbit și mirat cu acea gură coborâtă de ceea ce spune. Își îndulcește vocea care nu este a lui. O îndulcește până la cantitatea de zahăr ce ar fi vrut-o în expresso. Văd monstruos – cred că sunt bolnav de caragialită. Fără să știu ce fel de om este, simt că această față coborâtă și hipermieroasă nu este decât în total contrast cu o bestie care abia, abia se abține, ca la fată, să nu explodeze. Văd în acea gură coborâtă și în acel banal „expresso” că se ascunde toată umanitatea individului. Orice abatere de la această relație îl aruncă în lupta pentru existență. Dacă chelnerița l-ar călca pe picior din greșeală, văd cum individul s-ar face negru și ar schimba totalmente registrul, amintindu-i cât de amabil și civilizat este el, dar uite cum poate fi deranjant de o incompetentă. „A ierta” pentru el înseamnă a scuza banalul lumii – faptul că plouă, că șervețelul nu este pus pe masă, că scaunul nu este tocmai comod. Dar până aici. Dacă greșeala urcă spre atingere involuntară, dacă expresso-ul este ieșit din matca ceștii și a căzut o picătură pe farfurie, dacă fata se înșeală la calcularea notei de plată, atunci înseamnă că atentezi la viața atât de calmă și de civilizată a individului. Ai ceva cu familia lui atât de nobilă și atât de curată precum simpla cerere a unui expresso, cu colțurile gurii lăsate, pentru a accentua ce lucru simplu cere. Banalul este subliniat, pentru a căpăta o valoare incomensurabilă!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar, doctor în filosofie, artist fotograf și, așa cum tot repetăm, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi:
1.În ROMANUL FOILETON, Radu Cristea, personajul din A DOUA FAȚĂ este deja vecin cu Casa Albă…
2.Bogdan CERNAT visează la noi și la vecinii noștri, în săptămânala lui CULTURĂ ECONOMICĂ…
3.Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă face cunoștință cu o vecină din Drumul Taberei…
6.Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE vă propune o poveste despre vecini în Evul Mediu românesc…
9.CULTURA ONLINE, rubrica săptămânală a lui Daniel TACHE, e tot despre vecini, un fel de vecini…
10.Vecinul nostru de la LONDRA LA PAS, Cristian Gabriel GROMAN, e un englez nostalgic…
Facebook
WhatsApp
TikTok
