Am recitit zilele acestea câteva fragmente din Țiganiada lui Budai-Deleanu. Cică ar fi epopeea românească care ar fi un analog perfect al lui Don Quijote a lui Cervantes și a Luptei broaștelor cu șoarecii a lui Tasso. Așa o fi! Dacă mă transpun la nivelul acesta și rămân aici, adică strict în literatură, atunci parcă miros puțin asemănările și savurez calitățile lor, deși în ruptul capului nu pot să pricep cui corespunde mistica din fundal a lui Don Quijote în Țiganiada. Există epopei și epopei, dar cam toate, chiar ironice fiind, au un umor care se ține departe de ființa sau de esența națiunii căreia îi este adresată sau din sânul căreia a luat naștere respectiva epopee – adică vine așa, ca un remediu, ca o doză de medicament care este adaptat bolii națiunii. Gargantua și Pantagruel urmărește spiritul francezilor și astăzi, din umbră – dar este o picanterie de care până la urmă ajungi să fii mândru, ca francez. Epopeile, când trec în ironie, o fac așadar pentru a moraliza, a-ți pune degetul pe rană, dar cu anestezia umorului… Dar prea ne urmărește peste tot Țiganiada noastră! Prea a pus degetul pe rană fără nicio badijonare! Mai mult, epopeea parcă nici nu s-a terminat… este scrisă zilnic și nu contenește să se rafineze. În orice caz, de la 1500 încoace, este de o coerență care sfidează orice creație a lumii. Mă întreb dacă Bhagavad Gita, dacă ar fi evoluat în timp, ținând pasul cu moda și timpurile, s-ar fi schimbat atât de puțin precum s-a schimbat Țiganiada noastră.
Mă dusei la textul acesta împins de țiganiada care îmi este băgată pe gât de câteva zile încoace, odată cu moartea Rex-ului. Mă trec fiori, râd în barbă, râd cu zgomot, mă întristează, îmi dă mâncărimi pe creier, mă sufoc și în final explodez – cam ca în acest moment în care scriu cele prezente. Aproape îmi este rușine că scriu despre aceste lucruri, căci văd cu fiecare rând pe care îl pun aici cum îngroș și eu epopeea națională, pentru că îi dau atenție. Văd cum Media a luat foc, trec burtiere cu viteze lente, văd prezentatoare frumoase care vorbesc afectat despre moartea Rex-ului ca despre moartea lui Napoleon, apoi privesc fie la imagini de arhivă cu acest Rex cu un chip care numai rege, mă rog, chiar împărat, nu ar fi… Apoi văd un scaun cu o sculptură ce reproduce chipul acesta – o statuie sau un basorelief în culori a Rex-ului. Râd și mă gândesc că Asterix și Obelix sunt cu mult mai simpatici căci rămân acolo, în lumea benzilor desenate. Ce mă fac aici, căci aceste personaje de basm sau de epopee, care nici nu există, devin în carne și oase…. Și trebuie să mai existe o suferință națională autentică, nesimulată, care însoțește faptul că un personaj care nu există… culmea, moare! Și am auzit astăzi – căci refuz să cred, că însuși Președintele s-a dus să verse o lacrimă la căpătâiul Rex-ului. Adică trăim așa, ca într-un realism magic, un amestec de lumi. Aud în stânga și în dreapta tot felul de chestiuni elucubrante, ieșite din imaginarul social al țiganiadei românești: coșciuge de aur, sute de mii de euro pentru tratamentul mortului, sute de mii de îndoliați care formează un cortegiu funerar infinit, interviuri date de fiul Rex-ului, lacrimi și sfinți pe micile ecrane… Apoi, din când în când vine cineva mai sănătos la cap, din familia Rex-lui, care să spună că toate acestea sunt de fapt minciuni și invenții. Bine, bine, dar de unde această răbufnire de imaginație în jurul unui mort? Ce a produs acest personaj de basm în sufletul națiunii pentru a scoate la iveală atâta nevoie de imaginar? De ce ne hrănim atât de mult cu ritualul și cu caricatura acestei înmormântări? Să fie sănătos! S-a dus, s-a dus! Oricum, mâine se va autointitula un altul mare Rex al țiganilor, lucru care nu este de ici de colo! Trăiască regele! Nici nu îmi dau seama de ce atâta revenire la Țiganiada asta… de ce mi-o televizează…. ca să ce? Să mă doară? Să sufăr cu familia „regală”? Să imităm marile case regale? Să râd, să mă amuz, să îmi bat joc de nenorocirea unor oameni? Nu pricep deloc. Trebuie să privesc lucrurile alegoric, e clar! Adică tot ce se întâmplă se dorește a fi o metaforă. A ce? Care mă trimite la ce anume? Și de ce? Să îmi intre în minte caricaturizarea totală a Universului? Are românul umor, dar mi se pare mie că acest umor s-a transformat doar într-un râs tâmp care zgâlțâie din țâțâni neamul închis într-un ospiciu. Cred că de atâta durere acumulată, de sute de ani, românul a luat-o razna și râde și ia în batjocură totul; s-a transformat cu trup și suflet într-un bufon care confundă scena cu viața. Hamlet a ales să joace teatru și s-a prefăcut nebun – unul serios și hipermeticulos, vizând un scop precis. Românul a ales să joace rolul unui țigan – și a devenit una cu acesta, rol de bufon și de caricatură în care își bate joc zilnic de el, spre amuzamentul… Rex-ului, care devine acum autentic și real chiar el!
Mă simt zidit, pur și simplu! Adică, parcă merg și eu în mormânt, împreună cu Rex-ul. Am citit, într-o pauză de în-caricaturizare a națiunii, un articol care să mă țină aproape de subiect. Cică în Cehia s-a construit un zid de protecție împotriva țiganilor din apropiere; oameni cumsecade de altfel, așa cum vedem peste tot la noi. UE s-a revoltat foarte tare pe zidul ăsta. Cehii ăștia sunt stranii – pregătesc ei ceva morbid, nazist chiar! Cum adică să construiască un zid de apărare împotriva țiganilor? Adică ce? Noi trebuie să avem doar garduri vii, mici cât copiii de trei ani, ca să ținem la mediul ecologic? Și când mă uit la fotografia articolului, îmi vine să plâng. Este un zid mare, de cărămidă, cu model chiar. Și au muncit serios la construcția respectivă, i-au dat cu var peste tencuială… lucru temeinic, deh. Și vine UE să le spună cehilor ălora că de ce au ridicat așa frumusețe de zid? Întrebarea este: oare cehii au zidit pe cineva sau ei înșiși s-au închis între ziduri, pentru a se proteja de o anumită forță pe care imaginarul lor o considera drept amenințare? Ce treabă are UE cu libertatea de a te zidi pe sine, nederanjând vecinul, chiar dacă acest zid vine ca urmare a unei frici imaginare de un rău posibil? Este exact ca în cazul acelui bețiv care, după ce se ușurează pe un stâlp de beton, începe să se sprijine de acesta, dându-i roată de trei ori, apoi se oprește și zbiară revoltat: „Ce faceți, m-ați zidit aici?” UE trebuie să aibă și în acest caz o soluție, ce să mai vorbim despre Parlamentul Republicii Caricaturale România!
POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea VALAHIA, dinTârgoviște, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
Facebook
WhatsApp
TikTok
