Românul este în mod clar un mare „lătrător” care nu mușcă. Țipă, urlă, vorbește cu patos despre orice, gesticulează larg, se ridică în picioare și te atinge cu cotul sau pumnul, în sens simbolic, pentru a arăta o formă incipientă de violență…. și atât. Apoi pleacă acasă revoltat și convins că năduful l-a vărsat tot și deja acest „las’ că le-am zis-o eu” are niște efecte groaznice asupra adversarului. Aruncăm mii de sudălmi înspre cei care ne fac un rău sau altul – în special înspre politicieni – încât tot năduful național se descarcă în aceste manifestări. Psihologii ar spune că este un comportament foarte sănătos acesta – că întreține de fapt sănătatea mintală a națiunii. Este ca și cum ne dăm într-o tiribombă cumplită, iar noi, fixați în scaun, pentru a trece cu bine proba aceasta, nu ne rămâne decât să chiuim și să strigăm cât ne țin bojocii – de furie sau de bucurie, nu se știe exact. Dacă am „ține în noi” tensiunea aceasta, am exploda.
E clar așadar că nu suntem nici evrei, nici americani, nici francezi, nici englezi… și nici nemți! Ăștia toți și-au alergat orice inamic până în gaură de șarpe. Au vânat cu o meticulozitate fantastică orice torționar și bestie nazistă până în pampas-ul sud-american. Au stigmatizat prin lege anumite însemne și simboluri ale unor guvernări cumplite – vezi același nazism – după care au construit chiar o istorie adaptată acestei uri.
Românul a ținut în schimb cont de îndemnul lui Mircea Vulcănescu, mort în închisorile comuniste: „Să nu mă răzbunați!” Și întreaga națiune a adoptat acest îndemn care îi venea ca o mănușă și l-a interpretat ad litteram. Niciun deviat mental, niciun antisocial, niciun criminal în serie, nimeni și niciodată nu s-a abătut de la acest îndemn, ce să mai vorbim despre românii verzi. Nici măcar din curiozitate, așa, ca să se vadă cum este! Fie! Să spunem că acest lucru este în genele noastre blânde, de sorginte creștinească autentică, să nu facem nici cel mai mic rău, să nu aducem nici cea mai mică suferință celui ce ne-a făcut rău cândva. Dar și „lătrătura” să ni se oprească în gât când este vorba de astfel de cazuri? Evreii au această calitate extraordinară de a fi atenți la orice detaliu și a lovi din orice poziție, dacă este nevoie. Când nu pot prinde un torționar pentru a-l aduce în fața justiției, sunt foarte atenți la orice glumă, aluzie sau altă formă de manifestare care ar atinge principiile lor și mai ales respectul pe care îl au pentru suferință, sancționându-le imediat. Respectul pentru suferință – acesta este titlul de glorie pentru orice națiune care are pretenția că învață ceva din istorie. Iar pe suferința aceasta ai voie să o văicărești, să te temi de revenirea ei, să o scrii adânc în istorie, să o bagi în seamă și să o analizezi până pricepi rostul ei. În niciun caz să nu ți-o dorești revenită sau să ai nostalgia ei – asta este patologie curată!
Cum să arate totuși revolta noastră, chiar și degeaba fiind, când suntem într-o situație extrem de reală, în ciuda prezentării „romanțate” de aici? Romanța este aceasta: există un Paul Goma care, exact ca Vulcănescu, are o vorbă de duh adresată torționarului său, când acesta a murit. Torționarul în cauză este îngropat cu mare fast la Curtea de Argeș, slujba fiind oficiată chiar de un Prea Înalt, cu onorurile acordate unui erou al națiunii și cu susținerea preoțească pentru a îmbuna cetele îngerești întru primirea cu brațele deschise ale defunctului, că mult bine a făcut pe pământ, iar greșalele sale cele lumești să-i fie șterse și să rămână cu fața luminată, ca a oricărui spirit pur. Goma este înștiințat așadar de moartea acestui individ. Se căuta probabil o urmă de bucurie în ochii victimei Goma. Reacția acestuia, în schimb, ne readuce în lumea celor de sus: „A murit? Să fie sănătos!”
Apoi, romanța continuă, nu se oprește aici: gândiți-vă că acum ceva vreme, la un post național de televiziune, este dat un documentar extraordinar despre regimurile totalitare, cu accent pus pe comunism. Este vorba despre Povestea Sovietelor, din 2008, de Edvins Snore. Lăsăm deoparte faptul că documentarul este dat la o oră târzie și în paralel cu un meci de fotbal important – s-a nimerit să fie așa! Dar nici după reluarea documentarului, la câteva zile, nimeni nu spune nimic despre el. Nimeni, în afară de A. Pleșu, nu spune niciun pîs despre o eventuală revoltă ce stă în gât pentru faptul că prin concluzia documentarului vedem că nu s-a terminat povestea comunismului și nici nu are de gând să fie așa. Noi continuăm să mergem pe stradă și să ne ciocnim zilnic de câte un torționar – că îl cheamă Vișinescu sau altfel, puțin contează – eventual îl și ajutăm să care vreo plasă de la piață, căci este un batrânel neputincios. Zilnic probabil stăm față în fața în autobuz (pe care torționarul îl ia doar așa, ca să facă o baie de mulțime) cu un astfel de personaj – care nu este deloc rar – și ne sfidează cu o privire rece și rea. Iar tu, profesor, mergi să predai unei generații care îți spune că era minunat în comunism, că așa au înțeles ei de la părinți; și încerci să îți cârpești pantofii la cizmăriile tot mai rare pentru a-ți salva vreo altă plată mai importantă, căci salariul de 1000, hai chiar 2000 de lei pentru cei mai cu putere, nu îți ajung să-ți cumperi pantofi noi sau să mergi liniștit la mare. În schimb, torționarul din fața ta, cu alura sa de bătrânel rău pentru că e răpus de greutățile unei vieți dedicate muncii cinstite, exact ca tine, s-ar fi înrăit de atâta viață grea, și a ajuns acum la o bătrânețe dură, în care nu are nicio bucurie. Sigur cei 6000 de lei pensie nu îi ajung, căci visul său nu se putea opri aici. Armata, care cu onoruri l-a pensionat – parcă și văd petrecerea de pensionare, când colegii beau șampanie și îi fac cadouri de viitor pensionar, o undiță și scăunel, tablouri, colecția Stan și Bran… Armata e mândră de un asemenea cadru și ar lua imediat foc dacă s-ar aduce în discuție o eventuală punere a problemei că pensiile și salariile sunt cam mari. Iar dacă timpul trece cu bine, ceea ce întotdeauna se întâmplă, atunci vom avea și un monument frumos în centrul orașului care să slăvească pe acești eroi care au dus cu bine pe picioare comunismul acesta oribil în care nu există niciun vinovat de absolut nimic. Abia aștept să văd statuia cu Vișinescu, sau cu Iliescu, în centru orașului meu. Am să vărs și eu o lacrimă, gândindu-mă și la tătucul Stalin, care și el s-a stins în lacrimile națiunii. Apropos, oare de ce au dărâmat acele statui frumoase cu Lenin, după marea lovitură din decembrie? Iar dacă le-au dărâmat, de ce nu au pus în loc unele cu generalul Antonescu? Ah, sau ambii sunt interziși acum? Dar nu-i nimic, nu există nicio restricție pentru viitoarele statui cu personalități de genul Iliescu, Vișinescu, Năstase… și alții asemenea lor.
Așadar, cum arată această revoltă degeaba? Simplu: câteva emisiuni televizate în care se readuc câteva victime, eventual câțiva torționari mai nenorocoși care au fost descoperiți din întâmplare și deranjează serviciile juridice și armata să intre în zona cu praf a arhivelor, câțiva invitați care simulează o revoltă în glas, așa, ca să te facă pe tine să te ridici de pe canapea și să schimbi canalul căci prea te sufocă toată nedreptatea asta. Și revolta degeaba…. s-a cam încheiat. Urmează câteva procese care se lungesc până în 2020, dar la sfârșitul lor nu vor fi decât câteva condamnări formale, de nepus în practică fie din cauza vârstelor înaintate ale personajelor (iar pensia nici nu va intra în discuție, că doar e un drept câștigat), fie vor fi condamnări morale, deontologice adică, în urma cărora torționarilor ar trebui să le fie rușine. Și cam atât. Săptămâna viitoare avem meci, cică Becali va încerca iar să evadeze cu legea în brațe, iar la Mamaia, Mazăre se înconjoară de un stol de păsărici dulci, care ne alimentează visul american și, la naiba cu acești torționari boșorogi care oricum vor muri, nu?! Este mult mai interesant să lătrăm la Lună, așa cum ne-am obișnuit și ne-au obișnuit conducătorii iubiți, direct descendenți ai acestor bătrânei care deja au început parcă să îmi devină simpatici. Lătrăm și noi la lucrurile care sunt atât de banale că nici nu au cum să ne răspundă, dar cum vedem că se mișcă ceva din banalul la care țipăm, repede fugim în coteț să scheunăm ca și cum ne-ar fi mușcat!
POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște și un rafinat artist fotograf…
Citeşte şi
Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
MELANCOLII în versurile doamnei Constanța POPESCU…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, un altfel de semnal pentru cititorii noștri…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN…
Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
Radu STATE, doctor în istorie și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Mariana OPREA-STATE cu ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
Cătălina CRISTACHE și ale ei PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Alexandra VLADOVICI BĂRSAN și rubrica sa REFLECȚII PEDAGOGICE…
Profesorul Daniel TACHE, cu săptămânala CULTURĂ ONLINE…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ, cu rubrica lui JUNIORII…
Doamna profesoară Mihaela MARIN, cu rubrica de fiecare săptămână CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica propusă de Puiu JIPA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
