Se spune că bătrânii se întorc din ce în ce mai mult la copilărie odată cu înaintarea în ani. Unii se așează pe gânduri, savurând trecutul, retrăindu-l clipă de clipă sau sondându-l pentru a-l dezveli și mai mult. Stau în fotoliu și sondează cu memoria, în semi-adormire. Alții sunt într-o situație și mai „concretă” a copilăriei – revin la răutățile ei, la problemele mărunte care le atrag atenția, iar în unele cazuri se revine chiar la scutece… Iar alții sunt într-o situație intermediară – de copilărie dinamică. Adică se întorc la joc – încă mai au dinamica necesară și mintea prinsă în prezent pentru a savura viața așa cum trebuie, adică precum acum ar fi ultima secundă a ei. Cu un astfel de bătrân m-am întâlnit de curând și mi-a vorbit despre jocurile copilăriei sale. În ochi i se citea și o dorință nestăvilită să mai joace încă o dată unul din jocurile sale favorite. Așa mi-am dat seama că nu ar fi nicio tragedie dacă aș încerca să reintru și eu în joc. Adultul ucide jocul cu un sentiment – acela al ridicolului. Doar în îndrăgosteală nu îi mai pasă de ridicol și atunci acesta se năpustește asupra lui pentru a-și lua revanșa. Să re-jucăm, așadar, cartoane.
Se trasează pe trotuar, sau când campionatul este ceva „mai mondial”, chiar în mijlocul străzii, un cerc. Sau un oval, sau o formă de ochi, dar fără iris și pupilă. Acest cerc se trasează cel mai bine cu o bucată de cărămidă roșie – întotdeauna în copilărie găseai o astfel de bucată la îndemână. Totul era șantier în jur atunci, așa că, dacă vă aduceți aminte, copii fiind, mergând cu capul în jos și târșâindu-ne sandalele prin țărână, întotdeauna găseam câte un obiect folositor. Erau extrem de multe sârme de oțel – cele de aluminiu, mai groase, se găseau, dar mai rar. Eram precum coțofenele – orice strălucea, era luat de jos, pipăit, gustat, cercetată proveniența posibilă, iar dacă nu i se afla detectivistic, atunci obiectul căpăta brusc o valoare care ne determina să îl păstrăm până în momentul aflării sensului său de a fi. Un șurub era ținut mult timp în buzunar – cu mult mai mult timp era astfel mai ales când rupea buzunarul și cădea undeva în căptușeală. Plăcerea era și mai mare apoi când după luni de zile – asta era impresia curgerii timpului – regăseam o grămadă de astfel de obiecte, bomboane lipicioase acoperite de scame, șuruburi, colăcei de sârmă, câte o piatră „cu personalitate”, fină la pipăit etc. Atunci era o bucurie și mai mare; era bucuria lui: „Ia uite ce am descoperit în buzunar!” Îmi aduc aminte că sârma era necesară confecționării de scoabe pentru angliță. Dar despre instrumentul ăsta voi vorbi altă dată. Revenim la cercul de început. În acest cerc se introduceau obiectele de valoare care erau, în ordine descrescătoare: figurine cu indieni și „caoboi”, cu cai cu tot, animale sălbatice și domestice – nu știu de ce, dar cele domestice erau și rare și neinteresante. Apoi urmau dopurile de sticlă – cele de bere, de apă minerală, de sucuri (valoarea mare o aveau cele de Brifcor – un fel de strămoș al Fantei de astăzi). Apoi urmau cartoanele… Erau fațetele de la cutiile de chibrituri rupte „la liber”. Și cam aceasta era paleta principală de obiecte valoroase. Cel mai mult îmi plăcea să „joc figurine”. De fapt acesta era și numele acestui joc: a juca figurine, cartoane sau dopuri. Dacă erau alte obiecte puse la bătaie, se apela tot la una dintre aceste denumiri; așadar nu era o legătură necesară între numele jocului și obiectul pus în joc. Figurinele erau lumea mea și aveau un circuit interesant în natură. Mai întâi trebuiau câștigate în urma acestui joc. Îmi bătea inima să sară din piept când puneam în joc o figurină „prețioasă” mie. Dacă o pierdeam? Plângeam și urmăream să o recuperez prin orice mijloace apoi. Valoarea figurinelor era de mai multe feluri: avea un fel de valoare standard – adică, de exemplu, calul cu picioarele ridicate (ca la statui) valora cât alte două figurine, calul cu picioarele pe pământ sau doar cu unul săltat, ca pentru a face următorul pas, valora doar o unitate. Un indian care se rupea de la mijloc – adică rămâneai cu pantalonii lui în mână și cu trunchiul în alta, dar în felul acesta îl puteai mișca în jurul axei bazinului, pentru a se întoarce în lateral când trăgea cu arcul de pe cal, valora și el două alte figurine „simple”. Pantera neagră, care mereu era cumpărată doar în set cu alte câteva pantere și un dresor, plus un „butoiaș” de lemn, era iar o figurină prețioasă. La această valoare standard se adaugă o valoare sentimentală. Fiecare aveam o figurină sau un set de figurine preferate. Acestea erau… noi înșine. Adică în filmul pe care îl turnam cu acești actori, personajul principal – figurina de plastic – eram chiar eu. Prietenii acestui personaj erau și ei foarte valoroși. De obicei ne puneam la bătaie în jocul cu figurine în cerc doar dușmanii. O parte dintre aceste figurine, în special cel care era alter ego-ul meu, era cum s-ar spune astăzi, tunat. Adică mutilat, ciopârțit, retezat… dar toate acestea pentru a-l îmbunătăți, pentru a-l „apgrada”. De exemplu, Fulger – alter ego-ul meu „caoboi” – avea pistolul tăiat de către mine cu lama. Fin și cu grijă, sadic chiar. Era tăiat pentru că din fabrică avea unele imperfecțiuni – era atât de grosolan și de fără formă, chiar se îndoia dacă puneai degetul pe el încât nici nu aducea a pistol. Ca atare procedam la operația de scoatere a pistolului. După îndepărtarea acestuia rămânea în loc doar un pumn care urma să fie găurit de un ac înroșit în foc pentru a face o deschizătură în el pentru a ține acul ca pe o sabie. Cele mai transformate figurine rămâneau cele care aveau suport. Adică aveau un postament de plastic pentru a pune figurina în picioare. Acesta era un dezavantaj clar în fața celor care nu aveau postament din fabrică pentru că figurinele erau destinate să fie atașate calului. Acestea din urmă erau desigur mai valoroase.
Cartoanele nu mi le mai aduc bine aminte. Erau doar puțin colorate, scria Reghin pe unele, iar pe altele îndemnuri la a nu da foc pădurilor. Oricum, cartonul care valora alte 10, în caz de schimb sau la joc, provenea de la o cutie de chibrituri rusești sau cehoslovace. Erau niște stele cu cinci colțuri, galbene, pe fond roșu. Erau 10 astfel de stele – probabil de aici și valoarea aceea. Încercam să stabilim valoarea unui carton nou după cât de bogat este în elementele desenate pe el.
Dopurile de sticlă, de tablă cu zimți pe margini, erau cele mai jucate. Îmi aduc aminte că într-un timp câștigasem atât de multe că mă întrebam oare ce utilizare să le dau în afara jocului. Adică trecusem la industrie. Vroiam să fac un acoperiș la țară cu ele. Fiind de tablă, mă gândeam că la pot lipi unul lângă altul, ca pe niște solzi de pește, și astfel rezolv o problemă la care cei mari nu se gândiseră. Mi-o imaginam pe bunica foarte încântată de această realizare a mea.
Oricum, toate aceste valori se purtau în pungi transparente pe care le căram după noi cu zilele – de fapt cam cât dura moda aceasta, după care un alt joc ne acapara atenția și îl jucam până la epuizare, apoi un altul și tot așa până când, într-o zi reveneau figurinele și cartoanele la modă.
Figurinele se așezau așadar în acest cerc trasat cu cărămida roșie, apoi aveam niște „lișii” – pietre de râu foarte plate, precum niște farfurii mai mari sau mai mici. Cu aceste lișii încercam să spulberăm cât mai multe figurine din cerc. Tot ce ieșea din cerc era al meu dacă nimeream sub unghiul exact. Mai greu era la cartoane, căci erau atât de jucate și omorâte de lovituri de piatră căci uneori se lipeau de asfalt. Nici culori nu mai aveau pe ele; se dezlânau precum niște cârpe, dar greu se renunța la ele, doar după ce ultima picătură de valoare era stoarsă din ele. Nu erau acceptate în loc de lișii: bidoanele de șampon umplute cu nisip – aveau o aderență la sol foarte mare și nu deviau de la traiectoria aruncării, astfel încât erau considerate a fi un fel de puști cu lunetă. Se trișa dacă unul avea un astfel de bidon, iar restul lișii de piatră. Nu erau acceptate, de asemenea, lanțurile de câine. Motivul era iar unul de balistică – măturau cam tot în cale… erau un fel de mitralieră. Aruncai lanțul și cercul era făcut tabula rasa.
Partea interesantă a jocului cu figurine venea abia după ce se încheia această loterie a abilităților aruncării cu piatra. Urmau bătăliile și mai ales, construcția de cazemate. Din lemn de placaj, bețe de chibrituri sau vârfuri/spice ale porumbului. Construiam cazemate din astfel de „bârne”, cu poduri rabatante și închisori. Acum fiecare se juca fie singur, în casă, pe șifonier eventual, căci acolo nu căuta nimeni niciodată nimic și puteai să îți desfășori armatele, fie se jucau mai mulți, luptându-se între armate. Nu existau reguli stricte, ca la un joc de strategie de astăzi, tot cu figurine, din seria Warhammer. Doar plescăneam din buze sau imitam ricoșeurile gloanțelor, apoi gemetele de moarte ale figurinelor în timp ce erau atacate și agonizau. Nimeni nu știa niciodată când este mort sau nu, a învins sau a plecat cu coada între picioare. Se trăgea întruna, până când te durea gâtul și nu mai aveai salivă, apoi ți le strângeai și plecai fericit acasă, căci am învins! Mă întreb astăzi, oare din ce venea acel patos și acea plăcere divină, de parcă aș fi fost un adevărat regizor și actor în același timp – ca într-un film cu Sergiu Nicolaescu?! Cred că din construcție, din plăcerea de a construi și de a inventa noi forme. Adică dura o grămadă să joci figurine – să le câștigi cu trudă și emoție, apoi să le construiești o cazemată, cât mai frumoasă, eventual din zăpadă artificială, iar dacă reușeai să faci și o corabie cu pânze pe care să pui armata – devenită brusc de pirați acum – atunci erai de invidiat în tot cartierul. Nimeni nu îndrăznea să atace o astfel de corabie sau o astfel de cazemată. Mai ales că era plină de bolduri și de clești de rufe, cu turnulețe și mii de închisori.
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ-Episodul al șaisprezecelea
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: TOT DESPRE REGIONALIZARE
Cristian Gabriel GROMAN vă povestește despre aventurile căutării unei locuințe la LONDRA ( LA PAS)…
LA 13… în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI a lui Teodor Constantin BÂRSAN…
Profesori buni, profesori răi… despre ei în REFLECȚII PEADGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI…
Timpul, bla! scrie Puiu JIPA în săptămânala lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Un interviu cu Daniel-Silvian PETRE, în CULTURA ONLINE a domnului profesor Daniel TACHE…
Despre o ședință la bloc, în Drumul Taberei, scrie Cătălina CRISTACHE în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Destul! zice cu umor doamna profesoară Mihaela MARIN, în rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, o rubrică nouă și… colectivă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
