Există un film extraordinar, regizat de Pan Nalin, numit Samsara (apărut în 2002; a nu se confunda cu filmul lui Ron Fricke, având același nume, din 2013). Ecranizarea prezintă o îmbinare perfectă între două genuri: documentarul și filmul artistic, având accente spirituale. Aici apare un fel de apoftegmă-ghicitoare, în jurul căreia se construiește întreaga acțiune. Este vorba despre o întrebare care este sculptată pe un bolovan dintr-un gard al unei mânăstiri tibetane, întrebare la care meditează personajul principal în prima parte a filmului, iar răspunsul devine soluția pentru întregul mod de a fi al tuturor personajelor, ca o concluzie. Iată întrebarea: Cum poți împiedica evaporarea iminentă a unei picături de apă? Iar răspunsul, care apare la sfârșitul filmului, este: Aruncând-o în mare! Lupta continuă care se duce în inima pustnicului atras de lume sau a omului din lume atras de pustnicie se joacă pe terenul acesta al unei soluții oarecum paradoxale. Obosiți suntem și de prea multă lume, dar și de prea multă izolare. Nu putem sta confortabil în niciuna dintre aceste condiții. Nu în același timp în ambele. Una te anulează ca individ, dizolvându-te în mare, alta de epuizează lent, dar sigur. Oricum, între mare și neant, este de preferat marea, ar spune un raționalist. Dar oare în mare, picătura mai este picătură? Nu este ea oare anihilată la fel de mult ca și cum ar fi fost evaporată? Acum gândirea Orientului vine cu o soluție explicativă la fel de ingenioasă: visul oricărei picături este acela de a fi marea, iar marea în sine nu este decât o picătură. Și acum vorbim despre o altă metaforă, care este atât de liniștitoare pentru sufletul măcinat de frica morții. Metafora este prezentată de ParamahansaYogananda, hindusul care a făcut cunoscut Occidentului practica spirituală orientală. Acesta spune că trebuie să ne imaginăm că Brahman-Dumnezeu este precum Oceanul. Fiecare val, fiecare încrețitură a apei nu este decât o formă individuală, un Om. Sunt valuri imense, sunt valuri minuscule, dar toate au propria ființă și mai ales propriul Eu. Un val bine conturat devine o Persoană bine delimitată, care poate avea chiar pretenția de a fi un individ rupt de alții, care vede chiar departe pe întinderea de ape. Dar astfel uităm că această stare de val nu este decât una pasageră. Orice val se dizolvă în mare, se liniștește într-un final în marele Ocean. Cât de reconfortant este acest gând, această metaforă! Moartea sau starea de a fi în lume nu sunt decât moduri de liniștire a formelor sufletului care se întoarce la sine. Cel care își pune în ordine metafora aceasta cu activitatea zilnică are așadar un ceva în plus față de cel care se lasă furat de paradoxul alegerii de a fi aruncat în mare sau de a fi spulberat de soare. Cel care își ține în fața ochilor această metaforă, și o frământă în ființa sa pare să aibă ceva timp pentru a se bucura, până a ajunge chiar la fericire… Fericiți cei ce… și apoi urmează toate năpastele lumii – săracii du duhul din lumea șireată, cei ce plâng printre cei ce râd și huzuresc, cei blânzi într-o lume de hiene, cei nedreptățiți într-o lume care numai dreaptă nu este, cei milostivi într-o lume de egoiști, cei care aduc pacea într-o lume a conflictelor și războaielor și așa mai departe. Cum oare să te bucuri după toate acestea? Simplu, ar spune orientalul, privind la o picătură de apă!
POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
1.Episodul al cincisprezecelea din A DOUA FAȚĂ, romanul în foileton al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
2.Fața lui Obama, în AMERICA LA NOI ACASĂ, rubrica săptămânală a Danei NEACȘU, din New York…
4.În AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, domnul Actor Puiu JIPA zice: hai cu mine…
5.Despre respect (în alt sens) scrie Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
