Deși se spune despre studenții din zilele noastre că nu le mai place cartea și că de cele mai multe ori trec prin școală ca gâsca prin apă, iată că ceva se schimbă încetul cu încetul, pentru că studenții anului I Jurnalism ai Universității Valahia s-au mobilizat pentru a da viață celei de-a patra ediții a expoziției studențești fotojurnalisTIC – Frânturi de realitate. Expoziția se poate vizita la Muzeul de Artă, până în data de 20 iulie a acestui an.
De ce fac oamenii astfel de expoziții? Și mai ales, de fotografie… Deși este una dintre ultimele arte recunoscute ca atare (la noi este recunoscută ca artă de pe vremea lui Al. Ioan Cuza, așadar nu chiar atât de recent), alături de cinematografie și de benzile desenate, fotografia stă parcă sub un clișeu al banalității și/sau al lucrului făcut în grabă. „Fotografia poate fi făcută de oricine”, pare a fi sloganul acestui clișeu. Corect, dar există un corolar: poate fi făcută de oricine care învață să privească sau care are o pasiune. Vorbeam data trecută despre joc și despre legătura acestuia cu momentul prezent care este trăit într-un mod special. Fotografia este un joc destul de serios, având în vedere că se joacă exact cu momentele timpului. Mulți dintre studenții care expun în această expoziție nu își pun probabil nicio problemă de natură filosofică cu privire la actul acesta – care se bazează uneori pe o intuiție spontană și nicidecum pe un calcul rațional. Chiar câștigătorul premiului I, Georgiana Neagoe, îmi spunea aproape uimită, că fotografia cu care a câștigat premiul, este surprinsă „ca din întâmplare” – era aproape o fotografie ratată, neavând timp să regleze corect aparatul. Tocmai în aceste mici „scăpări” stau cele mai reușite fotografii din lume. Adică realitatea este frântă și încapsulată într-o imagine ca un fel de cutie de colecții. Poate de aici își trage originea și clișeul că oricine poate să facă o fotografie, mai ales că uite, încă din exemplu pe care îl dau, vedem că totul a fost o „întâmplare”. Oare? Grecii antici vorbesc până la epuizare despre un concept filosofic – kairos – care ar însemna momentul potrivit. Înțeleptul este cel care are de partea sa tot timpul această „entitate”, ca un kairos. Dacă veți spune și în acest caz că înțeleptul antic nu este decât un norocos, care dacă ar juca la loto ar trebui să câștige mereu pentru că orice gest ar face, oriunde și-ar îndrepta privirea, Realitatea ultimă și Binele i se vor revela, fără ca el să facă mare lucru, atunci înțelepciunea nu ar mai fi decât o meserie care să se ocupe cu vânătoarea de întâmplări exemplare. Îmi aduc aminte cum povestea odată Poincaré despre cum a descoperit una dintre marile sale teoreme. Luni întregi s-a chinuit cu găsirea unei soluții la o problemă care îi dădea bătăi de cap. Nopțile erau lungi iar zilele epuizante deoarece mintea îi stătea continuu fixată în găsirea acelei soluții. Matematicianul este nevoit totuși să facă o excursie însoțit de prieteni. Fiind așadar distras de la activitatea care l-a epuizat atâta timp, și gândindu-se la cele mai banale lucruri, fiind chiar într-o stare de semi-conștiință, în momentul în care a pus piciorul pe scara autobuzului, soluția la problema căutată i s-a revelat cu o claritate maximă. Acesta este kairos-ul. Iar activitatea rațională precedentă are rolul său negreșit. Dacă cineva își imaginează că face o fotografie perfectă doar ducând pentru prima oară aparatul la ochi și declanșând la întâmplare, fără un prealabil gând sau atitudine lucrată, atunci se înșeală amarnic. Există posibilitatea totuși de a găsi aceste frânturi de realitate exemplare chiar și pentru un fotograf amator, dar de aici până la a deveni un adevărat artist în acest domeniu este cale lungă. Expoziția prezintă, de fapt, o încurajare – anume aceea că se poate obține o performanță dacă se depune un minim efort. Cu toții decupăm realitatea în fragmente care ne plac sau nu – și în acest fel o trăim. A trăi realitatea este o opțiune. Când privesc un câine tolănit pe asfalt trebuie să fac o distincție majoră între câinele propriu-zis – ca realitate pură, independentă de mine – și câinele pe care îl percep și înțeleg eu. Acest ultim aspect este unic și modul în care fac acest lucru determină felul în care eu mă raportez la realitate. Câinele poate fi de un banal absolut, adică a-l vedea astfel este un mod de a privi lucrurile, deși este impropriu zis „a vedea”, căci așa nu-l observăm deloc, sau putem să îl cuprindem cu un anumit sentiment sau căutând ceva, ca pe un sens, din postura pe care acesta o are. Atunci realitatea ne spune ceva. Iar dacă depunem și un efort în a vâna, a colecționa acest sens, atunci ajungem la fotografia ca artă. Așadar, este nevoie de un efort pentru a trece de la clișeul mai sus menționat la îndemnul lui Brâncuși: Priviți până veți vedea!
POMPILIU ALEXANDRU este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Citeşte şi
Un nou episod, al paisprezecelea, din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț Cristache, A DOUA FAȚĂ…
Hubris sau idioțenie, se întreabă în AMERICA LA NOI ACASĂ doamna profesoară Dana NEACȘU…
Despre solidaritatea româno-slavă scrie Radu STATE în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Despre grabă sau respect în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu Cătălina CRISTACHE…
Despre prima slujbă, bănoasă, în LONDRA (LA PAS) scrie Cristian Gabriel GROMAN…
Un fel de iluzii pierdute sunt invocate de Daniel Tache în rubrica lui CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
