CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU – Arta lui Magister ludi

S-ar părea că fericirea copiilor vine din trăirea jocului. Jocul este așadar o cauză necesară a fericirii și acest lucru îl vedem foarte bine când înaintăm în vârstă: cu cât renunțăm mai mult la joacă, cu atât devenim mai nefericiți. Dar ceea ce este uimitor la această cauză a fericirii este faptul că jocul nu este considerat un lucru „serios”, nu este decât un simulacru de realitate. Așadar suntem fericiți doar dacă ne retragem într-o lume a lui „ca și cum”, o lume care dublează realitatea (care până la urmă nici nu înțeleg de ce trebuie să existe). Atât timp cât stăm în limitele acestei așa zise realități – care este extrem de greu de definit în ciuda sentimentului că știm ceea ce este de fapt – nimic nu se mișcă în noi în direcția obținerii fericirii. Realitatea este doar terenul de luptă pentru existență, este ecosistemul lui Darwin în care noi suntem piesele unui joc al Naturii. Îmi aduc aminte de o carte foarte interesantă a lui Dan Simmons – L’Echiquier du mal, în care un grup de indivizi care împărtășesc o putere extraordinară, și anume aceea de a intra cu gândul în capul cuiva și a face ce doresc acolo, anulând voința gazdei, joacă șah cu personaje vii, mutând piesele pe o imensă tablă de șah doar cu această putere, iar piesele care sunt eliminate de pe tablă sunt eliminate definitiv din viață… Bucuria diabolică a jucătorilor contrasta cu groaza „pieselor” de pe tablă, care se deplasau precum niște marionete pe tablă având intactă doar conștiința, în rest nici mâna la nas neputând-o duce. Cam aceasta ar fi foarte frumoasa metaforă a vieții reale. Alegem să o jucăm și deci să o controlăm așa cum dorim noi sau alegem să fim piesele de lemn ale naturii care ne joacă fără niciun strop de remușcare. Copilul imită Natura, este una cu Natura dar cu timpul renunță la condiția aceasta pentru a deveni piesă pe tabla de joc a acesteia.

M-a fascinat mereu, încă din copilărie, acest sentiment de fericire care dublează orice joc. Mulți o numesc pe aceasta plăcere, bucurie, chiar extaz, hiperactivitate etc. Eu prefer să spun fericire – mi se pare mai nobil cuvântul și ceva mai departe de senzațiile biologice. Să vă povestesc despre momentul când am descoperit că sunt fericit – între timp am uitat cum să fac să îmi păstrez starea de fericire. Este momentul în care m-am jurat că mă voi juca toată viața – de la acest jurământ văd că nu m-am abătut totuși… Este vorba despre o joacă banală – inventată oarecum de către mine. Nu este vorba despre un joc cu reguli stricte, așa cum este șotronul, „nouă pietre sau porcii râde”(Doamne, cât putea să ne amuze această denumire!),„pititea” sau „împușcatea”…

Îmi creasem la țară o mică lume în miniatură, alcătuită din figurine de plastic (am mai vorbit despre aceste figurine în precedentul articol). Eram ferm convins că dacă „evadez” de la țară, voi putea să zbor în spațiu, să pun în practică toate aventurile în care introduceam acele figurine; eram într-un fel un échiquier du bien et du mal. Trăiam zilnic aventurile Star Wars într-atât încât dacă aș fi avut vreo imagine cu un personaj al filmului, ce să mai zic despre o figurină, atunci aș fi fost Regele Universului. Auzisem că în America copiii au astfel de figurine, ba chiar și costume și săbii cu laser. Mă gândeam că acei copii sunt cu adevărat privilegiați de soartă. Când am văzut pentru prima oară o colecție de nave spațiale, figurine și alte butaforii, am rămas blocat. Acest lucru se întâmpla când aveam deja 29 de ani. Un prieten de-al meu, Mathieu, colecționa tot ceea ce ține de Războiul Stelelor încă din copilărie. M-a dus în beciul bunicii sale și mi-a arătat minunea. Odată a fost și la o întâlnire a fanilor Star Wars în Statele Unite… ca să își împărtășească din impresii și din obiecte. Mi-a arătat chiar o bucată de lemn, rupt grosolan, care era o parte dintr-o casă care apare chiar în film. O adevărată relicvă. O ținea sub un clopot de sticlă – folosit de obicei la păstratul brânzei Camembert – și o privea ca pe sfintele moaște. Oare unde îl ducea gândul când privea bucata respectivă de lemn? Dar să revin la fericirea mea. Aceasta vine așadar când am reușit să zbor… în spațiu; să plutesc în imponderabilitate. Iar minunea s-a petrecut pe izlaz, la Dobra – un fel de planetă Tatooine, aflată la marginea galaxiei. Am plecat într-o dimineață la gârlă cu întreaga mea armată. Era prea dimineață pentru scaldă, și prea dimineață pentru orice altă activitate. Mă jucam pe malul apei, în nisip. Dar cum soarele mă ardea cumplit, mi s-a făcut o poftă nebună de a intra în apă. Rece, la umbra unui mal mare de pământ, în locul blestemat numit Ochiul lui Trică – adică în locul unde acum o sută și ceva de ani s-a înecat marele văcar Trică, prostul satului care a rămas în istorie datorită morții sale spectaculoase. Eram singur în apă, savurând pișcăturile reci ale apei, intrându-mi prin toți porii sunetele apei, ale păsărilor, ale frunzelor… Și deodată m-am transpus pe o planetă. Eram tot eu, dar cu simțuri de extraterestru și cu bucuria acestuia. Chiar am început să văd lumea aceasta ca pe ceva straniu, ca și cum acum o priveam pentru prima oară deoarece tocmai am aterizat în ea. Nu știam să înot prea bine atunci și mă întrebam cum pot unii să țină ochii deschiși în apă. Am încercat și eu, apoi am început să mă afund tot mai mult. Am luat figurinele și am început să mă joc în apă cu ele. Și am văzut că există imponderabilitate și spațiu infinit. Vedeam peștii care stăteau îndrăzneț de aproape de mine, plantele care se unduiau în apă, pietrele ca de pe lună, zonele întunecoase… aer să am, căci în acest univers de asta am nevoie. Am revenit la râu într-altă zi și cu un prieten pentru a-i arăta descoperirea acestui joc și am luat cu mine și două furtune cu care bunicul trăgea țuica din butoi, pentru a avea ceva mai mult timp de stat sub apă. A fost un joc de neuitat – „a fost cam frumos”, cum spune și Ipu (în Moartea lui Ipu a lui Titus Popovici) după o joacă inventată alături de prietenul său. Nu eram sub apă, ci eram efectiv în spațiul infinit. Stăteam în toate pozițiile, zburam unde doream și „navele spațiale” trăgeau în tot felul de monștri siderali. Lasere, lumini de sori, bezna totală, monștri și eu plutind ca un punct printre toate acestea. Cum să nu descoperi fericirea astfel?! Totul se vedea clar și nimic din lumea aceasta nu putea să te rănească. Aceea era fericirea. A fost cam frumos, a fost cam frumos!

 

 

POMPILIU  ALEXANDRU este doctor în filosofie, lector universitar, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…

 

Citeşte şi 

Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…

 

Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE  povestește despre UN JOC ARGINTIU…

Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

Cristian Gabriel GROMAN, în LONDRA LA PAS, despre jocurile de iarnă în plină vară, cu nostalgia copilăriei de altădată…

Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…

6.Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…

 

Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…

 

Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…

 

Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…

Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…

 

11.Alte amintiri din copilărie, într-o rubrică nouă, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, a doamnei Mariana STATE OPREA…

 

Fiecare se joacă în felul său, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, rubrica de fiecare sâmbătă a doamnei profesoare Mihaela  MARIN…

Despre jocurile de putere (în Siria), în rubrica săptămânală CULTURA GLOBALĂ, a domnului Radu GEORGESCU…

Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…

Joc și joacă și în PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…