Sunt o fată de treabă, cel puţin aşa zice lumea, mă salut cu vânzătoarea de la aprozar, cu băiatul de la ziare, cu poştăriţa şi cu toţi oamenii din cartier, despre care ştiu când fac ţuica şi gemul, când bagă murăturile, ce gătesc în weekend; dau reţeta de sufleu la oricine mi-o cere, spun un banc cu muşteriii de la magazinuţul nostru de cartier, ce mai încoace-încolo, n-am ifose şi nu fac diferenţe între oameni pe criterii de rasă, pregătire, salariu sau înclinaţii sexuale; mă încadrez deci perfect în mişcarea flower-power, fredonez melodii de Joan Baez şi Janis Joplin, iar unul dintre dictoanele mele preferate este “Make love, not war”, cu varianta “Peace, love, songs”. Îmi plac “tinerii furioşi”, dar nu privesc niciodată înapoi cu mânie, poate pentru că mi-e de-ajuns că privesc înainte cu tristeţe şi-n prezent cu oarecare dezgust.
Cu toate astea, nu sunt dispusă a mă bate pe burtă, chiolbăneşte, cu toată lumea şi îmi pierd răbdarea, proverbială printre elevi şi membrii familiei, când nesimţirea unora atinge un anumit nivel. Mi s-a întâmplat acum vreo două zile să-mi ies din ţâţâni grupa mare, deşi nimic nu prevestea asta, fiindcă ieşisem cam plouată de la doctor şi mă gândeam că ficatul meu nu mai vrea sub nicio formă alte buline şi siropele. Chem taxiul, asist de pe trotuar la cum reuşeşte nenică să blocheze alte trei maşini, mă delectez cu muzica de claxoane şi cu vreo câteva înjurături suculente, neaoş româneşti (or avea străinii ăştia economie, locuri minunate, idei de afaceri, dar la capitolul injurături sunt lipsiţi de inventivitate), apoi văd taxiul luând-o din loc spre capătul străzii. Aştept cuminţică să întoarcă şi, când apare, dau să intru, dar şoferul mă ia la trei păzeşte înainte să apuc să mă introduc în habitaclu, spunându-mi că a blocat circulaţia din cauza mea şi altădată să nu mai chem taxiul pe străzi aşa de înguste. Întâi cred că omul e cu camera ascunsă, apoi mă prind că vorbeşte serios, căci tot mormăie şi roteşte nervos de volan. Deja supărată pe viaţă, izbucnesc şi eu şi îi spun că nu e vina mea că el nu ştie să conducă, că-i trebuie o sută de metri să întoarcă o amărâtă de dacie, de zici că e cu tirul, şi că are nevoie de un bulevard ca 5th Avenue, dar gol puşcă, pentru a nu bloca pe nimeni. Spirit vindicativ, nea caisă mă torpilează c-o frână gata să mă scoată prin parbriz, deşi stăteam pe bancheta din spate, şi-mi aduce la cunoştinţă că el a fost la viaţa lui şi altceva decât taximetrist. Aha, îmi zic, ăsta are şi niscaiva complexe, aşa că-i recomand sec ca data viitoare, după ce l-or da afară de la firmă, să se facă Băsescu sau măcar un ministru. Omul continuă să buşească, tutuindu-mă, ceea ce mă enervează tare de tot, eu neajungând încă la acel grad de modernitate care să mă facă să las pe toată lumea să mă ia la per tu. Eram ca în reclama de la farmaciile Catena, în care Stela Popescu îi vorbeşte mai tânărului Temişan cu “dumneavoastră”, în vreme ce el o ia, cavalereşte, cu “Ai venit şi tu să vezi?”
Cobor furioasă la destinaţie şi, contrar obiceiului meu în relaţiile cu taximetriştii, nu-i las bacşiş. Mă gândesc niţel şi sun la firmă, reclam nesimţitul specimen şi surprind privirea stupefiată a simpaticei vânzătoare de la magazinul de unde-mi iau ţigările: “O, nu mă aşteptam la asta de la dumneavoastră, aveţi curaj”. Da, îţi trebuie mult curaj, că doar pleci pe front sau la bancă să ceri o refinanţare, îmi trece mie iute prin minte. Apoi realizez că aceasta este o cauză a faptului că totul merge prost în patria mult iubită: unii nu iau atitudine când ar trebui, alţii fac mereu reclamaţii, ca un fel de gimnastică de întreţinere. Rău aşa, rău aşa. Oricum, mi se pare stupid ca pe banii tăi să mai suporţi şi măgării, să bagi tot tu capul în pământ şi să-nghiţi în sec, fluierând (în gând) a pagubă. Când era mai mititică, fiică-mea s-a dus să-şi cumpere blugi şi a venit acasă doar c-o tonă de frustrare, căci vânzătoarele, văzând-o minusculă, au tratat-o ca pe copiii cu retard. M-am simţit datoare să iau măsuri, aşa că a doua zi am lăsat deoparte toată treaba şi am pornit-o pe centrul vechi; am luat vânzătoare incriminată cu vânzătoare incriminată şi le-am pus să-mi arate zeci de haine, să scoată cârpele la care era cel mai greu de ajuns, să m-aştepte să probez, toate astea deşi n-aveam de gând să cumpăr nimic. M-am simţit răcorită.
Aşa sunt eu, reacţionez, şi mi se pare normal s-o fac, atâta vreme cât mie mi se impun un miliard de reguli, căci pe elev nici c-o floare să nu-l atingi, că iese cu revoluţie, e luat cu asalt inspectoratul, vine şi televiziunea dacă se supără tanti mama lui Gigel. Legea de stă să iasă (pe nasul cui i-a dat cretinismul prin cap) zice cu foc despre amenzi care depăşesc salariul cadrului didactic, dacă insul ăsta de doi bani (şi opera lui Brecht era de trei parale, doar proful este de doi bani) îşi permite să sancţioneze în vreun fel pe măria-sa, elevul. O să ne fie teamă să le mai dăm şi note mici, că dacă face, bietul de el, depresie? Eu zic să le dăm la toţi zece, să facem învăţământul obligatoriu până în anul trei de facultate (fără exmene, că se stresează copilul) şi doar masteratul să fie opţional. Când se bat, vin băuţi la şcoală, chiulesc, fug de-acasă, se înjură birjăreşte îi vom lua deoparte să-i mângâiem părinteşte pe frunte şi le vom spune ca mam’mare lui Goe: “Stai frumos, puişorule”, apoi le vom oferi o ciucalată, ca să fie motivaţi şi fericiţi. E bine aşa? Păi aş zice “că cam”da. Iar de-o fi să ne dea ei la ochi, vom accepta cuminţei, fiincă am auzit ieri la televizor că şi-n acest caz tot profesorul este vinovat, deoarece n-a făcut educaţie elevului (mama acestuia e pe front şi-a fost mereu, de când l-a născut) şi nu i-a câştigat respectul. Ce mă-ntreb e cum poţi educa pe cineva care este lăsat să te ia la mişto cum doreşte, căruia îi vei ceda locul de parcare din curtea şcolii, ca să nu se streseze încă de dimineaţă, şi care – în general – are o mare durere în talpa adidasului de 300 de euro vizavi de orice ai zice mata.
Eu cred că legea asta este dată de vreun urmaş al profesorului meu de pedagogie din facultate. Omul ne-a vorbit odată despre greşeala cadrului didactic şi ne-a argumentat-o cu un exemplu, spunea el, foarte sugestiv: un dascăl merge la piaţă şi vede un ţăran ce-avea de vânzare o gâscă frumoasă. Întreabă cât costă şi se revoltă teribil auzind preţul, apoi începe să negocieze cu proprietarul împenatei creaturi. Un elev (gospodar serios, dacă era la piaţă) îşi vede profesorul în această situaţie de neacceptat pentru un cadru didactic şi pierde orice urmă de respect faţă de acesta. Eu am înţeles din exemplul dat că profesorul trebuie să fie un dobitoc ce cumpără o gâscă la preţul unui Lamborghini şi acceptă orice, doar să aibă respectul elevului său, respect care-i ţine şi de foame, şi de sete, şi de dor de codrul verde. M-a buşit râsul, iar tovarăşul profesor de pedagogie m-a ţinut minte şi m-a picat până în re-re, de-am ajuns cu jalba în proţap direct la decan, fiindcă de pe-atunci reacţionam urât la imbecilitate. Decanul m-a dus la rector, m-a rugat să-i redau şi aceluia incidentul şi zău dacă m-am prins de ce râdeau amândoi ca apucaţii, deşi erau oameni serioşi la origine. Oricum, am aflat cu acea ocazie că respectul îl obţii la piaţă, nu la catedră, şi că n-are nimic a face cu ştiinţa de carte.
Cu aplicarea legii acesteia, probabil că va trebui să vin cu bani de-acasă, fiindcă eu atrag reclamaţiile ca mierea muştele. Una dintre ultimele care mi s-au făcut preciza că doamna (eu, eu sunt doamna, ce bine!) doar predă, evaluează şi face exerciţii, dar la sufletul copilului şi la ce se-ntâmplă la el acasă nu se gândeşte. Aşa e, nu mă gândesc, dar numai din cauză că trebuie să reflectez ce se-ntâmplă în sufletul meu şi la mine acasă, spaţii abstracte ambele şi la care nici elevii, nici părinţii lor nu cred că se gândesc vreodată. Şi, în fond, de ce ar face-o? Nu le intră în fişa p(rostului), aşa cum nu intră nici în a postului meu, deşi observ că trebuie să fiu şi doctor, psiholog, psihiatru, doică devotată ca aceea a Julietei, asistentă maternală, Iron Man în ale nervilor, Sfinxul din “Oedip rege”, consilier conjugal şi Solomon modern. De predat – altădată spre niciodată, întrucât este dăunător pentru sănătatea mintală a elevilor. Nu mă pot abţine de la a mă întreba dacă faţă de mine ca salariat, plătitor de taxe, cetăţean al acestei ţări de pomină, slugă la mulţi, prea mulţi stăpâni, ins alfabetizat, prost care nu cere decât să fie lăsat din când în când în pace se lasă cu vreo sancţiune pentru umilire, încălcarea drepturilor, sărăcire progresivă, îmbolnăvire de toate alea, dar mai ales de nervi, şi cine plăteşte amenzi în cazurile menţionate. La fel, mă întreb dacă legea asta nu este o consecinţă a faptului că profesorii au cerut 6% din PIB (de grevă nu mai suflă nimeni o vorbuliţă)…
La cum se întrevede treaba în educaţie, îmi revin în minte– obsesiv, aş zice – nişte versuleţe învăţate prin clasele primare, când doamna Coman ne mai ardea câte o jordie la palmă, ne punea la colţ şi ne ţinea peste program ca pedeapsă, fără să plătească nicio amendă şi cu marea satisfacţie că ştiam cu toţii carte: “Dacă toate-acestea fost-au învăţate*, / Restul or să vină după sine-apoi / Şi-or să se-mplinească visurile toate, / Ce le-aţi pus în dânşii**, mame scumpe, voi”.
* a se citi “aplicate”
** a se citi “în copii”
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul unsprezece…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIOR DE CARABELLA, cu Daria STEMATE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Când s-o făcut… poama, LA BORTA RECE cu Radu PĂRPĂUȚĂ…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
Pompiliu ALEXANDRU , doctor în filosofie și rubrica lui CULTURA URBANĂ…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
SOVIANYSME cu… Octavian SOVIANY…
Domnul Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE și nu prea…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu fosta târgovișteancă din Drumul Taberei, Cătălina CRISTACHE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Ne – am dorit democratie si o avem .La capitolul nesimtire si lipsa celor 7 ani de acasa 60% corijenti , 35 % repetenti si 5% au absolvit acest capitol. Culmea culmilor este aceea ca din cei 95 % corijenti si repeteni mai mult de jumatate sunt persoane care se considera V.I.P – uri .
Jos palaria, dna profesor! Ne comportam asa cum ne cere realitate si ceea ce ne inconjoara. Respectam pentru ca ne respectam, dar cand apare cate un „element”perturbator reactionam. In legatura cu sistemul nostru de invatamant recunosc faptul ca e un dezastru(din punctul meu de vedere), iar daca faci altfel decat se obisnuieste… ridici semne de intrebare. De ce nu se vorbeste de obligatii, de reguli si se promovaza doar drepturile? Noi, cadrele didactice, ce drepturi avem?
Stimata doamna profesoara , dati-mi voie sa o ”citez”pe d-na vanzatoare:“O, nu mă aşteptam la asta de la dumneavoastră, aveţi curaj”. Aveti curaj , aveti dreptate, aveti argumente pertinente si va felicit pentru toate acestea. Ar fi cazul, dragi colegi din toata tara sa vem curaj cu totii si sa nu mai permitem tuturor neavenitilor sa ”modernizeze” invatamantul. Nu fac apologia pedespselor fizice, dar m-am cam saturat de atatea ”drepturi”ale elevilor.
Felicitari, doamna profesoara!
Foarte frumos,felicitari,nu pot spune acum mai mult,sper sa fie deschis dialogul si anul viitor.
Doamna Mihaela, in primul rand va doresc sanatate!
Ma bucura faptul ca, macar unii dintre noi, iau atitudine fata de cei care sufera de lipsa acuta de bun simt. Multi suntem dezamagiti de ceea ce se intampla in tara dar sunt putini cei asemenea dumneavoastra care iau atitudine, restul asteapta…………
Am insa, cel putin un dinte impotriva sistemului educational din Romania in care nu s-a inteles ca, in viata, ai nevoie din ce in ce mai mult de creativitate, intelegere, capacitate de adaptare si nu de capacitatea de memorare si reproducere a unor cunostinte(cam asta reprezinta notele dar muuuuulti „parinti” isi doresc note numai de 10 pentru odraslele lor; ca doar de aceea fac pregatire la „n” materii inca din clasa a V-a).
Ma doare ca nu prea am vazut in randul cadrelor didactice opinii pro sistem educational scandinav. In Romania, sistemul de predare este acelasi de zeci de ani dar dam vina pe sistem. Dar, cine formeaza sistemul?!
Am obosit sa aud ca salariile din invatamant, sanatate, etc sunt mici. Majoritatea salariilor din Romania sunt mici(sora mea este absolventa a doua facultati de stat,in anii ’90. Are un salar de 800 lei, isi creste singura copilul si nu-si permite sa mearga la serviciu sa nu-si indeplinesca sarcinile pentru ca are salar mic. Dar poate asta este diferenta dintre angajatii de la stat si cei din domeniul privat).
PS: Sunt mama a doi copii, elevi in clasa I si a VI-a. Pentru doamna invatatoare toata stima! Pentru ce se intampla la gimnaziu imi vine sa plang…………. Si refuz sa presupun ce va urma.
asa ca ideie:
In Finlanda sunt obligatorii cei 9 ani de scoala generala. Aici nu există programe de “copii dotati”, iar cei capabili ii ajuta pe cei mai lenti la invatatura pentru a fi cu totii la acelasi nivel educativ.
Clasele sunt mici, rareori peste 20 de elevi. La scoala se pune foarte mult accent pe limbile straine. Acestia invete două limbi străine în plus fată de limba scolii (de obicei, finlandeza sau suedeza), si elevii din clasele I-IX petrec multe ore tinand cursuri în arta, muzica, bucatarie, tamplarie, fierarie, si textile.
In acesta tara se incurajeaza foarte mult placerea pentru lectura (in Finlanda se publică mai multe carti pentru copii decat in orice alta tara). Posturile de televiziune arata programe străine în limbile originale, cu subtitrare, astfel incat copiii sa fie impulsionati spre a citi, chiar în timp ce se uita la TV.
Invatamantul secundar superior începe la 16 si durează 3-4 ani .
Atat profesorii din învatamantul primar, cat si in cel secundar trebuie să aiba o diplomă de master pentru a se califica. Predarea este o profesie respectată si intrarea la programe de studii universitare este extrem de competitivă. Un profesor trebuie să aiba note foarte bune si trebuie sa treaca peste o competitie acerba, în scopul de a deveni profesor. Doar aproximativ 10% din candidatii la anumite programe au succes. Respectul acordat profesiei si salariile mari duc la performante mai ridicate si la un numar mai mare de copii foarte bine pregatiti educativ.
deci… in Finland nu o sa gasesti profesori cu nota 5.30 sau 7.20 la examenul de ocupare a postului ca in Romania! 🙂
Aveti perfecta dreptate, dar nu sunt de acord cu dv.! 🙂
Tare mult mi-as dori sa va vad profesoara intr-o tara scandinava: Norvegia, Suedia, Danemarca, Finland.
Deoarece astfel ati avea conditii optime de desfasurare a job-ului dv; si anume:
-salarizare peste ~ 2500eur
-conditii de munca ireprosabile
-regulament interior „spartan” dar care are menirea de a dezvolta capacitatile, abilitatile si indemanarile „viitorilor supusi ai regelui./reginei”; dar „supusi” din mandrie nu din obligatie!
Probabil o sa va adaptati repede, cu mici „retusari” si anume:
-renuntarea la mentalitatea ante `89 cum ca, copilul trebuie sa „supus”, iar profesorul este si gardian.
-renuntarea la preconceptia de evaluare si notare a elevilor. De exemplu in Finland elevii din clasele primare si medium nu numai ca nu primesc note, dar nici macar calificative nu primesc (vis-a-vis de dorinta dv de a „fi pe placul” elevilor si de ai nota cu 10).
Si stiti care e efectul faptului ca elevii finlandezi nu primesc note? E unul extraordinar, si greu de inteles de noi cei din fostul „lagar sovietic” si anume:
ELEVII DIN FINLAND NU CONCUREAZA UNII CU ALTII, NICI MACAR NU STIU CARE DINTRE EI E „MAI BUN”, CONCUREAZA DOAR CU PROPRILE LOR LIMITE (cum imi place mie sa spun); IAR REZULTATUL ESTE EXTRAORDINAR.
Sa va fac si o comparatie sa intelegeti mai bine: intr-o clasa de din Romania avem ca raport: 1 olimpic, 2 premianti, 3 silitori si 19 „prosti”. Rezultatul invatamantului romanesc: Romania e o tara formata din: olimpici si „prosti”. Punct. 🙂
Si stiti din ce cauza? pt ca profesorii „insita” pe capacitatile celor 1 olimpic, 2 premianti, 3 silitori; si ii „ignora” pe cei 19 „prosti”. Nu e vina profesorilor; e vina sistemului!
In Finland avem ca raport: 0 olimpici, 0 premianti, 22 silitori si 3 „prosti” (au si ei „rebuturile” lor). Rezultatul invatamantului finlandez: Finland e o tara formata din „cetateni motivati” = utili. Punct.
P.S. Doamna Profesoara, aveti si capacitatea de a va adapta criterilor occidentale si sunteti prea valoroasa ca sa mai acceptati sa mai activati in tara aia de kaka-t! Credeti ca o puteti schimba; eu am renuntat sa mai cred si am plecat demult; inainte sa ma schimbe ea pe mine!
Semneaza, un adimirator al profesionistilor din Romania (like a dv. Doamna Profesoara)
P.P.S. Scuze pt micile greseli gramaticale; dar vreau din rasputeri sa-mi pastrezi limba romana in suflet indiferent unde m-as afla! Deoarece limba romana e limba in care: gandesc, sufer si mi-e dor! 🙂
M-au uns pe suflet „spusele” dvs. si ar fi amuzant, daca nu ar fi adevarat. Din pacate, am intalnit tot mai putini oameni care sa gandesca „atat de normal”. Felicitari pentru aceste ganduri, pe care, parca, le-as fi scris si eu, daca aveam talentul dvs.
Ehei, ce vremuri, ce apucături ! Imi amintesc si acum beţele luate la palme de la răposata mea învăţătoare. M-a învăţat carte, m-a bătut ca o mamă, dar a făcut om din mine.
Sunteti geniala, doamna profesoara! Va pup!