Am o grămadă de dileme, de întrebări puse mie însemi şi rămase făr’ de răspuns, astfel încât – dacă aş avea o brumă de talent – m-aş desena cu o bulă plină de întrebări deasupra capului şi cu ochii zgâiţi ca ai lui Twetty. Dar n-am talent, ci doar dileme… în sensul că nu mai pot aprecia cât este prostie şi cât e răutate în acţiunile unora dintre semenii mei. N-am chef să caut în dicţionar – de fapt nu prea am chef de nimic, vorba lui Chirilă – dar sper că “seamăn” nu e o derivare regresivă de la “a semăna”, căci asta ar însemna că oamenii cu crăcile şi răutatea seamănă cu mine (şi eu cu ei), ceea ce, zău, nu e cazul. Da, curiozitatea a omorât pisica şi da, substantivul “seamăn” este derivat de la “a semăna”. Mai bine-o lăsăm cum a picat, cu amendamentul că nenii ăştia nu sunt semenii mei. S-o începem cu discuţiile interminabile despre câinii comunitari şi eutanasierea lor; deja nu mai suport urletele aşa-zişilor iubitori de câini, sloganele ţipate în piaţa publică, dar – mai ales – întrebarea cretină ce trebuie să alegem: viaţa unui copil sau pe aceea a unui câine. Nici Solomon nu s-ar descurca în situaţia dată… Căţeluşa mea are unsprezece ani şi o pot duce afară până-mi vine rău, că ea se va ţine cu stoicism şi tot pe hol va face pipică, dornică să mă ajute în menţinerea condiţiei fizice. Nu m-am gândit niciodată s-o dau altcuiva sau s-o abandonez, mi-am asumat spălarea zilnică a unui hol de o sută de metri pătraţi, îi iau hrană specială care mă costă mult, nu vreau să-mi imaginez cum o să fie fără ea şi ţopăiturile ei pe picioarele mele în dresuri. Deci nu poate spune nimeni că urăsc câinii, deşi recunosc că sunt fană absolută a torcătoarelor prefăcute şi elegante, pisoiul Gică fiind iubirea mea absolută (mai are niţel şi vorbeşte, iar inteligenţa lui este superioară aceleia a multor oameni pe care-i cunosc). Cu toate acestea, mă întreb cum e posibil să pui în balanţă viaţa unui copil şi pe-aceea a unui căţel, cât de proşti sau de răi pot fi unii încât să creadă că durerea celui care şi-a pierdut copilul este cam tot pe-acolo cu aceea a stăpânului unui câine, nu ştiu, călcat de maşină, să zicem. Manipulările de pe internet mă rup, dovadă că prostia e cum e, dar răutatea ne dărâmă; brusc, câinii care au devorat efectiv mâna aia de băieţel s-au evaporat, până când – ca în “Zece negri mititei” – “A rămas doar unul”, şi nici acela nu era comunitar, ci un câine de luptă, al cărui cadavru va fi găsit în nu ştiu ce lac (?!). Mai nou, se vehiculează ideea că vinovat de tragedie este nu un câine (sau o haită), ci un criminal, care – deduc eu – l-a rupt cu dinţii pe băieţel. Cine este interesat să facă aceste manipulări, care duc la isterizarea unor doamne ce urlă de li se umflă venele pe gât ca la halterofili, este clar: o sumedenie de organizaţii care au luat bani la greu pentru sterilizarea bietelor animale, pentru adăposturi şi alte alea, desigur fără a face nimic din ce trebuia să facă. De partea cealaltă, iarăşi răutate şi tâmpenie prinse într-un dans lasciv, aşa că imagini ale unor câini ucişi bestial sau mutilaţi mă fac să icnesc.
Cred că e cazul să trec la altceva, puţin mai vesel (doar puţin însă). Dau şi eu ca tot omul drumul la televizie, ca să aflu dacă se întrevede un nou potop biblic, când – iaca poznă – aflu că Dan Voiculescu a primit cinci ani cu executare în dosarul nu ştiu care. În mod obişnuit, m-ar durea la bască de domnul în cauză, a cărui figură – n-aş putea spune de ce – îmi aminteşte de a unchiul Fester din “Familia Adams”. Când ascult însă fragmente din rechizitoriul procurorilor, mă ia cu frisoane şi nu ştiu ce să fac, înţelegând astfel dilema eminesciană: “Să râd ca nebunii, să-i blestem, să plâng?” Singura probă, dacă se poate numi astfel, este că Voiculescu i-a determinat pe acoliţii lui să facă nişte tranzacţii avantajoase pentru el prin…telepatie. Ori lumea a luat-o razna, ori m-am prostit eu de tot, deşi mă bate totuşi gândul să-l rog pe domnul respectiv să-şi folosească măcar o parte din capacităţile telepatice ca să-i determine pe-ăia de la guvern să ne dea vreo două parale chioare în plus la salariu, apoi să procedeze cum o putea el, numai să convingă vreo câţiva directori de şcoală pe care-i ştiu eu să se facă miniştri, milionari, dansatori sportivi sau ce-or vrea ei, numai să ne elibereze din sclavie, să scrie în locul meu – tot telepatic, desigur – rapoarte, procese-verbale, statistici, măsuri ameliorative, planificări şi alte chestii de-astea complet inutile, dar ucigătoare de mulţi copaci, că reciclarea hârtiei n-are succes pe meleagurile noastre. A, am uitat să vă spun că dosarul este numit “Telepatia”, Doamne fereşte-ne pe noi de atâta prostie şi iartă-le lor că ne cred mai idioţi decât suntem! Mâine-poimâine vom afla că, de fapt, n-a fost vorba despre telepatie, ci chiar despre magie neagră, că Voiculescu a făcut cursuri cu un şaman şi o urmaşă a mamei Omida, dar asta numai după ce a învăţat să măsoare cu ansa, să lupte în astral şi să provoace deochiul prin telefon. Cât despre vreme, m-am liniştit: un meteorolog rus neidentificat (cred că l-a făcut Voiculescu dispărut prin tele…portare) a spus că toată planeta a bulit-o iarna asta, singura excepţie fiind Rusia, că omul e patriot. Probabil că rusul a vrut să sperie omenirea de supărare că s-a închis Radio Erevan. Zic şi eu…
Combinaţia prostie-răutate poate deveni uneori fatală, după cum ne demonstrează situaţia lui Alexandru Arşinel, pe care un neica nimeni cu figură îndobitocită îl face cum îi vine la gură, dorindu-i să-i moară copilul, ca să vadă el, insul cu mutră animalică, cum plânge un saltimbanc cu ifose de actor. M-am crucit că un om poate vorbi astfel, un rinichi primit chiar peste rând nu justifică asemenea răutate, schimonosirea de ură a individului mă anihilează. Situaţia naşte alte discuţii oribile: de ce să fie salvat un om de aproape şaptezeci de ani, nu un tânăr cu viaţa înainte? Mă îndoi sub greutatea întrebării şi mă bucur că nu eu trebuie să aleg, apoi mi-amintesc cum o rezidentă de la Fundeni, văzându-mă înnebunită să-l salvez pe tata (eu să-l salvez, nu ei), m-a întrebat de ce trag atâta de el, că doar are şaptezeci şi cinci de ani. Amoralitatea interogaţiei mi-a declanşat o reacţie de-o violenţă de care nu credeam că sunt capabilă, căci nu am putut pricepe cum de unii sunt convinşi că au devenit Dumnezei, că au drept de viaţă şi de moarte asupra altora. Revenind la jurnalistul – vorba vine – care se adresa actorului cu “Bă, Arşinele!”, mă întreb dacă ar fi trecut testul psihologic pe care l-am făcut noi acum vreo două zile, test fascinant pentru mine, fiindcă părea conceput întru depistarea unor psihopaţi, din moment ce afirmaţiile la care trebuia să răspunzi cu DA / NU erau de tipul: “Când erai mic, îţi plăcea să retezi capetele florilor cu un băţ”, “Ţi-ar face plăcere să-ţi vezi duşmanii suferind / morţi”, “Îţi place să chinui animalele”, “Când eşti furios, îţi pierzi controlul şi nu mai ştii ce faci” etc. Oricum, este interesantă viziunea psihologilor asupra profilor: nebuni suntem cu siguranţă, dar măcar să nu fim potenţiali criminali, nişte psihopupu ucigători de elevi. Tare-mi place situaţia…
Să încheiem cu ceva jumătate enervant, jumătate comic, fiindcă prostia poate fi uneori relativ comică. O colegă (nu dau nume, persoană importantă) intră în fumoar, tuşeşte demonstrativ şi ne mustră superior că nu renunţăm la viciu. Mă enervează atitudinea şi o întreb dacă-i intră în fişa postului să ne muştruluiască didacticist, aşa, ca pe elevii tâmpiţi şi – spre uluirea mea – spune că da, fiindcă dacă mă îmbolnăvesc sau mor şcoala trebuie să găsească înlocuitor. În faţa unei asemenea imbecilităţi rămân fără replică şi realizez că unii n-au toate ţiglele pe casă, că lipsa unei vieţi proprii te poate transforma într-un fel de funcţionar robotizat, incapabil să mai vadă omul în afara contextului strict profesional. Nici măcar nu cred că aici este vorba despre răutate, ci despre cealaltă chestiune discutată şi mă derutează că un om inteligent de felul lui, foarte bun profesionist, poate scoate pe gură asemenea enormităţi. În consecinţă, îi rog pe cei care mă cunosc ca – dacă observă la mine astfel de manifestări de prostie, combinată sau nu cu răutate – să mă împuşte, pentru binele meu şi al celor care mă înconjoară.
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, moralistă delicată și eseistă de excepție…
Citeşte şi
Episodul șase din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, cu marele regizor Constantin VAENI…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, cartea de poeme a marelui actor Puiu JIPA…
REVENIRI, un interviu excepțional cu târgovișteanul Ștefan POPESCU…
INTERFERENȚE, adică pompijipisme…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE, doctor în istorie…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
Puiu JIPA și AȘAO LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrică de fiecare sâmbătă…
Pompiliu ALEXANDRU, doctor în filosofie și CULTURA URBANĂ…
Daniel TACHE, doctor în filologie și CULTURA ONLINE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan Mihai VLĂDUCĂ, din Anglia mohorâtă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
