Iubesc primăvara cu mirosul ei de verde, cu explozia de culori, cu lumina densă ca mierea, aproape palpabilă. Chiar şi ploile cam reci îmi plac, căci îmi dau ocazia să scot la plimbare umbrelele colorate şi trenciul cu aer british, să intru prin toate bălţile şi să stropesc în jur, amintindu-mi de mine cum eram altădată şi cum nu-mi mai pot permite prea des să fiu astăzi. Ciudat totuşi că sărbătorile de Paşte mă întristează, parcă an de an mai tare; ideea de sacrificiu din care oamenii nu au înţeles mare lucru, violenţa prostului care neagă tot ce nu poate pricepe, spălatul simbolic pe mâini când insul nu-şi poate lua nicio responsabilitate, gândul că mântuirea se tot amână mă dau peste cap.
Iarna, în schimb, nu-mi place ca anotimp; e prea puţină lumină, şi aceea apăsătoare, cenuşie, iar mama şi tata nu mai au putere să mă tragă cu sania. Nici nasul roşu şi fornăit nu dă bine în decor, poate fiindcă nu-l mai pot asorta cu un fes uriaş cu ciucure în vârf şi cu o haină din blană artificială albastră, pe care o scânteie sărită din sobă a lăsat urmă neagră. E ciudat cum se schimbă gusturile oamenilor odată cu vârsta, căci în copilărie aş fi vrut ca iarna să dureze jumătate de an. Poate că de vină este faptul că azi înţeleg bine, prea bine, expresia“în primăvara vieţii” şi versul eminescian “Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec”. A rămas totuşi bucuria Crăciunului, cu tot ce aduce el: bradul împodobit cu globuri pe care, unele, le am de când eram copil, luminiţele de pe străzi şi atmosfera de basm a parcului din centru, frigul uscat, mirosul de lemn ars, sunetul sec al firelor de curent ce vin din stâlpul din faţa porţii spre uşa de la intrare, pojghiţa de gheaţă de pe dalele din curte. Şi mai sunt mirosurile… Întâi, cel de curcan umplut şi de friptură la cuptor, apoi cel de ciorbă cu zeamă de varză şi de prăjituri, urmat firesc de miros acrişor de vin cu scorţişoară sau de ţuică de Muscel cu piper şi zahăr – după cheful de moment ori votul democratic al celor din jurul mesei. Dinspre fotoliu vine miros de loţiune după ras “Bob”, indiferent cu ce after-shave şi-ar fi dat tata, căci sticluţa albastră cu lichidul ei colorat a dispărut de mult, dar nu şi din memoria mea afectivă şi olfactivă.
Mama ne-a pregătit sute de mese, cu şi fără vreo ocazie specială, dar numai de Crăciun mi se pare ea ca o preoteasă din vechile temple; mâinile grăsuţe vrăjesc deasupra oalelor, împart porţii generoase, se ating uneori de flacăra aragazului. Cred că înainte să ne dea nouă să mâncăm, ea a avut grijă să hrănească larii; sunt convinsă că femeia aceasta ar găsi o soluţie şi pentru muritorii de foame din Africa, cu condiţia să-i iubească, fiindcă tot ce face vine din dragoste şi fără acest motor intern mâinile cele grăsuţe nu se dezlipesc din poală. Am văzut-o şi în postura aceasta, credeţi-mă.
Dimineaţa de Crăciun este preferata mea dintre toate dimineţile de peste an. În noaptea de Ajun nu prea ajung să dorm, căci toţi ai casei au, brusc, nevoie la baie, vreo fomicică iscată nu se ştie cum şi de unde le tulbură somnul, mama controlează dacă nu e vreun intrus în casă, soră-mea face o cădere de glicemie şi trece pe la prăjiturile din sufragerie, Andreea simte nevoia unei discuţii mamă-fiică pe la patru dimineaţa. Parcă nici bărbatu-meu nu mai este chiar atât de adormit, deşi el este genul care nu s-ar trezi nici sub dărâmături dacă nu şi-a făcut somnul de frumuseţe. Evident, oamenii îl aşteaptă pe Moş, chiar dacă se jură că am eu impresii eronate, ce naiba, sunt oameni în toată firea, doar nepotul Matei mai crede în moşulică cel bonom, ce zic eu aici? Atunci nu pricep ce-i cu intensa activitate nocturnă şi cu controlul extrem, dar extrem, de frecvent al instalaţiei de pe brad, obiect sub care neobositul călător din noaptea de Ajun lasă ce are pentru fiecare. Poate că doar fac şi ei niţică întreţinere fizică, pentru că urmează nişte mese dăunătoare siluetei; mai ales Andreea, că are patruzeci de kilograme cu pijama cu tot, plus buzunarele pline de caramele.
Dar nici eu nu-s uşor de păcălit după atâta luptă cu generaţii de elevi de la care am învăţat, la rându-mi, câte ceva, aşa că aduc darurile sub brad pe la şapte-opt dimineaţa, când lumea doarme tun, obosită după defilarea nocturnă. Pe la nouă trec la represalii, fiindcă nimeni nu se trezeşte, în afară de Matei; cum nici el n-are pic de voce, le urlăm celorlalţi la uşă colinde (nimeni nu recunoaşte ce colind este, nu ştiu de ce), până clachează psihic şi se scoboară din pat bombănind. Deşi se aude peste tot cuvântul “cafea”, mişcarea spre bucătărie e întreruptă brusc şi lumea coteşte spre sufragerie, să vadă dacă a venit Moşul; doar tata se ţine tare, în sensul că-şi aşteaptă pachetul în bucătărie. Şi urmează ce-mi place mie mai mult: sfăşierea hârtiei de împachetat la care m-am căznit jumate de zi, fiindcă nu-mi ies din cap cuvintele dintr-o reclamă – “Ai făcut tu asta pentru noi, spune, ai făcut?” – “oa”-urile şi “ah”-urile, ochii mari ai mamei când vede ce are în pachet, “mulţumesc”-ul sobru al tatei, care pleacă însă repede să probeze ce-a primit, ţepoşenia în cădere liberă a soră-mii, bucuria afişată şi care mă unge pe suflet a Andreei, aerul încurcat al soţului meu, care– după douăzeci de ani – încă nu ştie cum să reacţioneze când primeşte ceva, veselia cumnatului meu lavederea unui nou pulover (mi-am propus ca în fiecare an să-i iau un pulover, ca să-i fac o colecţie). Ne dăm seama prea târziu că ăla micu’ e prea cuminte: are deja o ciocolată la bord şi pijamaua plină de pete greu de identificat şi de scos, oricât ar fii el Arielul de profesionist. Plus că refuză orice i-am propune ca mic-dejun.
Eu îmi iau ultima pachetele, căci vreau să mă bucur de reacţiile celorlalţi; îmi place să primesc cadouri– cui nu-i place? – dar nu mai mult decât să le fac. Şi e bine orice aş primi, şi mă prinde aşa, o căldură, şi lumina este parcă mai puţin cenuşie, iar eu am nevoie de căldura asta. În noaptea de Anul Nou, după ce-i sun pe ai mei, fac bilanţul şi-mi zic că, atâta timp cât suntem încă toţi, a fost un an bun, indiferent ce urme mi-a lăsat pe suflet. Şi iarăşi simt căldura aceea bună, de care am atâta nevoie…
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
Roman foileton, NERO, BRAC GERMAN, episodul 13 …
LA BORTA RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…
SUBSTITUIRI, cu doamna Dana NEACȘU, un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…
SOVIANYSME, cu Octavian SOVIANY…
Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Desigur, o bogată PICĂTURĂ CHINEZEASCĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…
JUNIORI DE CARABELLA, despre draga de școală, cu Marius Alexandru DINCĂ…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE, cu domnișoara Erica OPREA…
POMPIJIPISME și interferențe metaforice…
LONDRA LA PAS, cu Cristian Gabriel GROMAN și dorul lui de casă…
Scriitorul târgoviștean Ioan VIȘTEA, cu RAFTUL CU PROZĂ SCURTĂ…
Marele actor Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI și Teodor Constantin BÂRSAN…
Domnul profesor Petre STOICA și STRATEGII DE DISTANȚARE…
JUNIORI DE CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…
Domnișoara Ioana PIOARU și rubrica ei LECȚIA DE ZBOR…
Doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN și REFLECȚII PEDAGOGICE…
REFLECȚII MINORE, cu domnul profesor Alexandru IACOB…
Domnișoara Alexandra MOCANU și rubrica ei STUDENȚEȘTI…
Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu AMERICA LA NOI ACASĂ, direct din New York…
CULTURA ONLINE, rubrica domnului profesor Daniel TACHE, doctor în filologie…
TERAPII ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…
CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Superb. Este prima data cand citesc ceva scris de dumneavoastra. Nu pot sa spun decat ca reusiti foarte bine sa transmiteti ceea ce simtiti si ne faceti si pe noi sa simtim, atat cat se mai poate, bucuria Craciunului. Si mie imi e dor de orele dvs., pentru ca se pare ca nimeni altcineva nu mai pune atata suflet in ceea ce face. Craciun fericit si o viata cat mai frumoasa !
Doamnă profesoară, ați reușit să mă emoționați și de data asta… Mă bucur că scrieți din nou și, dacă tot am ocazia, trebuie să spun că mi-e dor de dumneavoastră și de orele de română. Sper ca sărbătorile să vă fie exact așa cum vă doriți și să aveți o iarnă frumoasă, în ciuda frigului!