CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN: MANA, MANA, PAMTI, BIDIBI

Când sunt ori foarte supărată, ori distrată teribil, mă trezesc fredonând cine ştie ce, de obicei ultima melodie auzită. La fel, ca să nu fac cu domnul cap când drăgălaşii de elevi scot pe guriţele inocente prostie după prostie, mă pun pe lălăit ceva, ca să treacă ceasul rău, pisica neagră. E drept că poţi jura, auzindu-mă, că măgarul mitropoliei prestează artistic, dar eu îi dau înainte cu tupeu, cum am învăţat dintr-un cântecel frumuşel, mânca-l-ar mama pe el. Nu pot pricepe de ce nu sunt apreciată, doar există şi alţii care cântă la fel de prost şi au hit după hit, başca bănuţi la teşcherea; în fond, nu cânt mai rău decât imaginează ţoale Bianca Drăguşanu, deci…”Lăsaţi-mă să cânt” (de Gherase Dendrino).

Aşa se face că intru în clasă într-o dimineaţă bacoviană, cântând cu elan “Îmi place Tamara” şi fiind pusă pe fapte mari la ora de dirigenţie, devenită în urma reformei funeriene “de consiliere”; nimeni nu reacţionează decât la vocea-mi cristalină (“Doamna, e prea devreme pentru asta”), dovadă că n-au auzit de Andrieş şi nici de celebrele versuri “ Astăzi iar / La telejurnal / Am văzut caşcaval” ori “Ce oraş frumos! / Fabrici şi uzine”. E clar, suntem din lumi diferite, dar vreau să astup cumva prăpastia între generaţii privind gustul muzical, deocamdată cel autohton, ca să zic aşa. Mă pun pe studiat problema, descopăr că televizorul meu are şi posturi cu muzichie băştinaşă, constat că, periodic, melodiile se reiau cu atâta precizie că poţi să-ţi potriveşti ceasul, apoi aprofundez cunoştinţele dobândite pe You Tube.

Ce să zic, îmi place să trăiesc periculos “de sus până jos”, cum ne spunea defuncta acum formaţie “Asia”, poate fiindcă sunt fericită că mie  Suzana nu mi-a furat banana ca lui Traistariu pe vremea când făcea echipă c-un tip care aducea la voce cu mine. Astfel, întâi aflu cu oarecare surprindere că “dragostea se face-n minim doi / oh (x 2)”, adică repetat de două ori;  vreau să înţelegeţi bine contextul, că se pierde mesajul şi s-a chinuit omu’ degeaba. Ca să fie bine şi să nu fie rău, din gura lui Alex Velea (probabil singura rămasă netatuată) iese supremul adevăr “E secret, rămâne între noi”, urmat de un şir de onomatopee – “Boom shaka laka” (nu ştiu dacă avem ori ba virgulă) – şi de o descriere fără seamăn a iubitei: “E fierbinte ca vara / E încinsă rău ca deşertul Sahara / Se aprinde, ia foc, arde ca ţigara / N-o stinge nici apa, nici Niagara”. Comparaţiile mă leşină de-a dreptul şi de-a stângul, mi-e teamă pentru fata asta cum mi-era acum câţiva ani, când Ana Lesko ardea, sărmana, în flăcări (că în altceva, în ce?), goală puşcă, dar cu o ditamai căciulă rusească pe cap.

Simt nevoia să aflu opinia argumentată a unei femei şi de pe TvMania îmi zâmbeşte o urâtă, pe numele ei Ruby, aşa că dau căutare pe prietenul You Tube şi găsesc exact ce voiam, adică un portret al iubitului în tinereţe (sper să nu se supere James Joyce pentru parafrază); seria de epitete ornante, hiperbola, transmiterea entuziasmului prin interjecţii bine alese mă fac să mă gândesc la o analiză de text poetic la clasă, chiar dacă n-o fi ea la prima vedere / auzire: “Eo, eo, e un superman / Carismatic, fantastic, criminal, / E un heartbreaker, body inspector, / Dar chiar şi-aşa, bine că n-are verighetă”. Hm, adică îmi dreg tastatura şi trec la descifrarea mesajului: domnul iubit e ca băiatul acela de putea orice şi cred că asta e bine pentru oricare femeie, mai ales dacă poate şi să bată covoarele sau să facă piaţa; despre altceva nu discut, că sunt nevastă şi mamă decentă. Apoi, are pe vino-încoace, deşi treaba asta se dovedeşte periculoasă, din moment ce este criminal declarat şi-ţi rupe inima (cu dinţii? cu un cuţit?). Pe Ruby şi pe altele ca ea n-o sperie un mizilic ca ăsta, contracarat de atâtea şi atâtea calităţi (“Eşti picant ca salsa / Şi nebun ca basta” – ultima comparaţie îmi scapă), deci chemarea-refren se justifică:”Stinge lumina, arată-mi calea (parcă era superman, nu Isus) / Pune mâna pe mine, simte chemarea (pauză care lasă loc interpretărilor diverse) / inimii mele, inimii mele.”

Mă duc să mă cert cu bărbatu-meu că el nu se încadrează în standardele de mai sus şi îi comunic că adio stinsul luminii şi alte alea, că nu merită… Şi mă jur că niciodată nu mă voi adresa lui cu apelativul “mister lover”. Necăjită cum sunt, îmi piere somnul, aşa că mă dau de partea lui Connect-R, chiar dacă el nu doarme vara, iar pe mine mă luă cu insomnie în sezonul toamnă-iarnă. Măcar mă mai încurajează niţel ideea că altora le merge mişto, pe ideea “E chimie între noi, / Poezie despre doi” + “Oh, eh, oh, ah, aşa e dragostea”. Constat că omul meu nici nu suferă, nici nu se bucură, din moment ce nu l-am auzit niciodată scoţând interjecţiile astea decât cel mult dacă şi-a dat cu ciocanul în deget. Asta o fi însemnând că nu e chimie între noi, ci doar puţină fizică? Doamne, câte întrebări poate naşte muzica de azi! Sunt aşa de necăjito-decepţionată, că atunci când va veni cu salariul acasă, am să-l anunţ cu Corina pe fundal: “Banii, banii nu contează / Tratează fata cu respect, fii pe fază! / Învaţă s-o-nţelegi, învaţă s-o asculţi / Şi dă-ţi silinţa, boy, în caz că vrei s-o… / Faci fericită (dar ce credeaţi, dragă?), să se simtă iubită.”

Totuşi trebuie să gândesc bine pasul acesta, că poate se-ntâmplă să se supere soţiorul şi să-mi cânte, la rându-i, “Dau o fugă în oraş după domnişoare / Că nu mai am niciun loc gol de parcare / Şi o să parchez la ele-n dormitoare / Azi o ardem în deplasare / OK, am o revelaţie (după 20 de ani?!) / Nu-s capabil de-o relaţie / Mai nou pare obligaţie / Ce era cândva senzaţie”. Nasol scenariu, nu? Mai bine plec eu în oraş după domnişori sau domni, ca să cânte el “O fată ca ea merita toată preţuirea mea / O fată ca ea nu găseşti altundeva”; e pe principiul decât să plângă mama, mai bine plânge soacră-mea, că are mai mult timp liber. O să spuneţi că sunt cinică, dar eu am aflat chestii pe care bag samă că voi nu le ştiţi; Lora mă trage de atenţie că lucrurile pot degenera şi “Fără mine şi fără el / Noaptea nu mai e la fel / Poate e mai frumoasă, / Poate o duce acasă”. Ce n-am priceput e pe cine ar putea duce acasă, vreo domnişoară (păi nu zicea că parchează la ele, nu la domiciliul conjugal?) sau noaptea? Oricum, “Drumul vieţii ne desparte / Fiecare-n altă parte / Şi poate e nedrept / Să te aştept”. Brrr!

Gata, trebuie să mă liniştesc niţel. Uite, în partea dreaptă am sugestii din partea You Tube şi-mi atrag atenţia numele a doi flăcăi, Doddy şi Vescan; dacă mai aud o dată de ei, pot spune că e a doua oară. Clikuesc şi începe o lungă lamentaţie, pricinuită de o tipă care, deduc din context, are probleme de auz, căci băiatul îi zice: “Ştiu că mă auzi acum, altfel n-am cum să îţi spun”; aha, pricep, de fapt aude cu intermitenţe, probabil doar ce vrea. Nu ştiu prea clar cu ce-a păcătuit domnişorica, dar Doddy (sau celălalt, n-are importanţă) o insultă, recomandându-i: “Hai, ia-i pe toţi la rând, dar nu pe prietenii mei / Că-s tot ce mi-a rămas pe lumea asta mare”. Deduc că nici prietenii nu mai sunt ce erau odată, căci “tentaţia-i crescătoare atunci când fata-i doritoare”, iar ei, na, degeaba zice conştiinţa “nu”, dacă inima spune “da”.  Refrenul mă ridică de pe fotoliu  din cauza tensiunii: “Nu vezi că-mi faci rău / Ieşi din sufletul meu / Tu, diavol ce eşti / De ce nu vrei să pleci?” Aş zice că se impune o exorcizare cu un sobor de preoţi, altă soluţie nu văd.

Aventura mea de melomană se încheie cu Rappa, fiindcă după acest domn n-am mai avut nici putere, nici sete de cunoaştere. Vă dau doar versurile, care sunt din alea de te izbesc cu capul de pereţi; chiar nu cred că se poate mai rău, deşi nu se ştie niciodată. Le scriu unul sub altul, ca să nu pierdeţi vreun cuvinţel:

“Nu ţi-am dat nimic şi mi-ai dat totul

De parcă eram la păcănele şi luasem jackpot-ul.

Nu aşa ziceai? Şi strâmbai botul.

Să mori tu! Şi eu odată cu tine. Mi-e indiferent.

Ştiai că sunt un golan pervers,

Ştiai că sunt afemeiat, beţiv, drogat, nebun de legat,

Într-un cuvânt: Poet”.

Nu ştiu dacă vreun poet adevărat se regăseşte în descrierea de mai sus… Nu mai ştiu nimic decât că-mi place Tamara, surâsul ei şi graţia, că-mi place Tamara, că asta-i situaţia.

MIHAELA  MARIN este profesoară la Colegiul Național  CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște, eseistă experimentată și o fină moralistă, prea fină chiar pentru vremurile de azi…

Citeşte şi

Episodul opt din NERO, BRAC GERMAN, romanul foileton al suplimentului nostru…

PICĂTURA CHINEZEASCĂ cu transparență românească…

Constantin VAENI, un mare regizor al cinematografiei naționale și ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, într-o poveste duioasă…

REVENIRI, un interviu de excepție cu un matematician de elită, profesorul universitar Cristinel MORTICI…

STRATEGII DE DEPĂRTARE, cu un prieten nou, domnul Petrică STOICA…

CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…

MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…

Teodor Constantin BÂRSAN și rubrica lui CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…

Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE în deplasare, la Băile Herculane…

LECȚIA  DE ZBOR, cu Ioana PIOARU…

O poveste cu marele actor Puiu JIPA, în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…

STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…

CULTURA ONLINE, cu doctorul în filologie Daniel TACHE…

CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu  ALEXANDRU…

Doamna Mariana OPREA STATE și ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…

JUNIOR DE WORCESTER, adică Mihai Bogdan VLĂDUCĂ…

CULTURA  ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…

AMERICA LA NOI ACASĂ, cu domana Dana NEACȘU, doctor în filosofie…

 POEMELE SĂPTĂMÂNII, cu doamna Constanța POPESCU și domnul Vali NIȚU…

EVENIMENT, revine domnul Radu PETRESCU – MUSCEL…

REFLECȚII  PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…