Cum pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele învăţământul nu era, din fericire, reformat, am tot felul de cunoştinţe şi amintiri din anii de şcoală; uneori sunt chiar uimită câte lucruri îmi pot aminti din acei ani de formare, cel mai adesea prin memorie involuntară fără nicio legătură însă cu madlena proustiană, ci cu aspecte lipsite de orice savoare şi legate cu şapte noduri de cea mai cruntă actualitate. Aşa se face că-mi amintesc perfect că la o lecţie despre o veveriţă veselă nevoie mare am învăţat cuvântul “minuscul”, că pentru capitalele ţărilor din America Latină am făcut un fel de poster pe care l-am lipit cu cocă de perete (evident, l-am dezlipit cu var cu tot, iar urma rămasă avea forma Africii), că m-a impresionat şi distrat în egală măsură portretul făcut de Cantemir moldovenilor, că detestam exerciţiile fizice făcute de toţi elevii în pauza mare, că aţipeam la şedinţele de informare politică şi că am picat cu brio examenul de socialism ştiinţific.
Nu ştiu dacă sistemul a reuşit să mă îndoctrineze, aş zice că mai degrabă nu, căci aveau ai mei grijă să-mi dea să citesc “Balanţa” lui Băieşu şi “Cel mai iubit dintre pământeni” – ediţia princeps, necenzurată – ascultam cu ei Vocea Americii şi Europa liberă, prindeam bulgarii cu un lighean pe post de antenă şi cu o furculiţă înfiptă în mufa televizorului, deci… Totuşi aveam foarte clară conştiinţa apartenenţei mele la un popor cu bunele şi cu relele sale, vibram la rezultatele sportivilor noştri la Olimpiadă şi fremătam când se auzea în sala uriaşă imnul, iubeam filmele româneşti cu toţi comuniştii lor numiţi aproape invariabil “Andrei”, îmi plăcea chiar şi uniforma de armată, deşi guleraşul de plastic îmi făcea răni pe gât, iar bocancii incomozi mă lăsau vară de vară văduvită de unghia mare şi de fericirea de-a purta sandale. Las’ că n-am priceput ce soldat voiau ăia să scoată din mine, că nu nimeream ţinta mobilă nici cu slujbe; în schimb, băteam pas de defilare şi purtam stindardul cu mare mândrie, eram expertă în demontarea contra cronometru a pistolului mitralieră din al doilea Război Mondial şi la ungerea lui cu vaselină cu o determinare pe care n-o mai am acum când trebuie să-mi dau cu cremă antirid, pentru ten matur (eufemism pentru “ofilit”). Patriotismul nu era pentru mine şi pentru mulţi dintre cei care mă înconjurau o simplă vorbă, nu era de conjunctură, deşi detestam sistemul; nu confundam însă România cu Ceauşescu…
Astăzi nu mai ştiu ce simt pentru ţara aceasta şi mi-e teamă c-am ajuns s-o identific cu oameni care nu-mi plac deloc, fie ei conducători mai mari sau mai mici ori simplii cetăţeni. Un lucru ştiu însă sigur: nu mi-e deloc ruşine că sunt româncă, nu m-am ferit să spun de unde vin când am mers în străinătate, nu accept ca europenii aceştia democraţi de nu se poate să mă considere cetăţean de mâna a doua. Îmi place România? Nu mai ştiu… Sunt aspecte care-mi plac, unele pe care le iubesc de-a dreptul, altele pe care le detest. Nu sunt, nu mai sunt, patrioată necondiţionat, în sensul că nu mi-aş da viaţa pentru propăşirea patriei, poate pentru că, îmbătrânind, am înţeles că nu ţării îi e bine, ci unora dintre potenţaţii vremurilor actuale. Ce ciudat, până acum nu m-am prea gândit serios la relaţiile mele cu patria-mumă şi constat că lucrurile nu sunt deloc simple. Nu m-aş arunca în suliţe cu zâmbetul pe buze pentru ea, în speranţa că voi ajunge la Zamolxis ca să-i cer îndurare pentru biata ţărişoară devalizată de tâlhari ordinari, dar nici n-aş trăda-o. Poate că asta este iubire, căci aşa faci cu aceia de care îţi pasă– îi susţii, îi lauzi când e cazul, îi critici când o dau în bară, le dai una peste ochi când persistă în greşeală. Deşi nu am nimic din Agripina lui Galaction, deşi nu mi-aş sacrifica sub nicio formă copilul pentru patrie, tot îmi vine să strig ca unul dintre personajele nuvelei studiate cam fără tragere de inimă în gimnaziu:” Doamne, ajunge cu atâta jaf la vulturi!” Trist este că jaful de astăzi nu este făcut de şi pentru vulturi, ci pentru nişte lighioane jerpelite intelectual şi moral, care au dus-o bine şi pe vremea împuşcatului, şi astăzi.
Când nu pot să mă hotărăsc asupra a ceva anume, iau plaivasul, îi înmoi vârful în gură (am făcut asta şi cu pixul, dar m-am mânjit toată şi nici nu-i bun la gust) şi scriu argumente pro şi contra. Se pare că trebuie s-o fac şi acum, înlocuind, desigur, creionul cu tastatura şi trecând într-un registru mai vesel, căci aşa se cuvine să fii când vorbeşti despre o “ţară tristă, plină de umor”. Aşadar, ce-mi place la România?
● Simţul umorului pe care îl au majoritatea concetăţenilor mei, fără de care eram de mult morţi şi îngropaţi. E drept că se combină el, simţul, cu o nepăsare căreia ne place să-i spunem detaşare, că sună mai bine, cu un fatalism care ni se trage de la ciobanul mioritic; poate n-am dreptate, dar noi avem geniu în a da vina pe altcineva. Am trosnit-o ca Ieremia cu oiştea-n gard? N-avem noi vină şi, dacă nu putem încălţa pe altcineva cu eşecul, spunem că forţele universului au complotat împotrivă-ne.
● Îmi plac ospitalitatea românească şi, automat, gastronomia tradiţională (se vede pe dimensiunile mele, departe de clasicele 60-90-60), ca şi faptul că, orice s-ar întâmpla, tot românul are un stoc de alimente în cămară şi minimum trei feluri de mâncare gătită în frigider, deşi – fir-ar să fie! – săculeţul cu cele necesare în caz de cutremur nu şi l-au făcut decât vreo doi-trei inşi mai conştiincioşi, care papă la meniul zilei. Ca o consecinţă firească, îmi plac toate reclamele cu “Prea bun, prea ca la ţară” şi faptul că la Mc Donald se vând Mc mici destul de mari, deşi nu ca ăia de pe Dealul Negru.
● Sunt topită după magistrala aplicare a tehnicii amânării, pe care poporul acesta a dus-o la perfecţiune. “Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi, ci lasă pe poimâine, că tot aia e” mi se pare o tehnică de supravieţuire însuşită de aproape toată lumea; e drept că aplicarea ei este nasoală când vine vorba, de exemplu, despre autostrăzi, plata impozitelor şi mersul la medic, dar nu le poţi avea pe toate. Tehnica e aplicată de toate guvernele din ’90 încoace când e vorba despre salariile profesorilor (şi nu numai) şi iacă ce bine le merge. Păcat că nu putem merge şi noi la fel de bine pe şoselele româneşti, că-ţi ia o zi jumate şi cinci amenzi să ajungi de la Târgoviştea natală la vama Nădlag.
● Îmi plac peisajele minunate şi zău dacă le pot separa de imaginea peturilor abandonate în şi sub copaci, în apele repezi şi limpezi precum cristalul (parafrază la Creangă, nu mă acuzaţi de plagiat, deşi e la modă s-o faci – şi plagiatul, şi acuzaţia), în parcurile ale căror bănci mai au doar o stinghie, şi aia cu urme de tălpi, în…nu ştiu cum să zic, locurile unde altădată au fost “codri mari de brazi” şi de alţi arbori, mă rog, abandonate cam peste tot. Dacă un pictor ar nemuri frumuseţea peisajului românesc într-un tablou, cu siguranţă ar desena lângă izvor şi copaci un grătar cu ceva costiţe şi fleici pe el, plus fumul ce se înalţă liber spre cerul relativ albastru.
● Sunt încântată de faptul că fac parte dintr-un popor de filozofi, cititori de Noica. Nu scria el despre formularea minunată “bădişor depărtişor”, arătând că prin diminutivare fata şi-l apropie pe cel drag şi face dorul de el suportabil? Aşa îmi explic eu înclinaţia noastră spre diminutivare: “ciorbiţă de văcuţă”, “prăjiturică”, “sărmăluţe”, “mămăliguţă”, “brânzică de casă”. Ciudat, sunt multe diminutive în domeniul gastronomic, probabil ca să avem impresia că mâncăm mai puţin şi că haleul ne este mai aproape (de fotoliul din care privim “Te pui cu blondele” şi alte emisiuni culturale). Adăugaţi la cele spuse mai sus filozofările de la coafor, de la cozile pentru taxe şi impozite, reuniunile bunici-nepoţi în parc, eventual de la şedinţele cu părinţii sau consiliile profesorale. Ei? Păi da.
● De asemenea, sunt mândră că aparţin unui “ neam de piatră / când e vorba despre vatră”, căci de piatră cred că suntem, din moment ce nu ieşim pe cale naturală din sistem, deşi ni se oferă toate condiţiile pentru asta. Şi tot din materialul amintit suntem şi când stăm şi răbdăm umilinţe, privaţiuni, dureri – desigur, înăbuşite. Ceea ce făcură grecii iarăşi, adică o grevă generală ce-a paralizar ţara, la noi nu e posibil. Staţi să vedeţi discuţii dacă intră profii în grevă gravă, nu japoneză: “La copii nu vă gândiţi?”, “Când mai recuperaţi materia?”, “Dar ce mama Ana munciţi voi, de aveţi aşa pretenţii?” etc. Uite, şi asta-mi place, că suntem un popor solidar, că ne preocupă soarta aproapelui şi departelui nostru; o dovadă în acest sens ne-o dau, iar, guvernanţii noştri, care au propus să mai renunţăm la atâta vacanţă şi să facem şcoala de vară, că nu au părinţii cu cine să-şi lase odraslele. Eu zic ca, din spirit de solidaritate, să le cumpărăm tot noi, profesorii, şi blugi când le rămân mici cei vechi, dacă tot ne-am convertit profesional în dădace. Am zis!
Doamne, câte-mi mai plac, nici n-are rost să mai pun guguloaie de-astea şi nici să mai zic ce nu-mi place, că aspectele negative sunt cu mult, mult mai puţine. Mă mulţumesc doar să enumăr încă vreo câteva chestii minunate, majoritatea specifice patriei noatre: faptul că avem cei mai mulţi absolvenţi de facultate semianalfabeţi, că facem subiecte mai uşoare pentru examene, doar or trece mai mulţi proşti şi-om da bine în hârtii, că politica n-are loc în şcoli şi ne alegem singuri directorii, că suntem apreciaţi pentru ceea ce facem, nu pentru ceea ce spunem că facem, că nu suntem invidioşi, ci calzi şi buni, că tinerii se gândesc la căsătorie undeva în jurul vârstei de 60 de ani, că poate până atunci găsesc ceva de lucru, că nu stăm noi în baza statului ca să ne dea pensie, las’ să folosească el sănătos contribuţiile noastre din cei patruzeci de ani de muncă, că nu ne facem speranţe ca proştii c-am putea merge în concediu sau schimba mobila de bucătărie, că suntem fani second-hand, căci de haine first-hand nu ne prea ajung banii, că plătim taxele înainte de termen pentru o reducere de un leu, că ne batem vitejeşte pentru promoţiile la tigăi şi bormaşini, ca şi pentru a atinge moaşte de sfinţi sau a lua o vadră de agheasmă mare sau mică, n-are importanţă, că mai putem să râdem când ne vine s-o dăm naibii şi de ţară, şi de situaţie.
În încheiere, vă dezvălui un secret: nici forţată n-aş pleca din ţara asta, pentru că nu vreau să pierd toată distracţia…
MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „C.CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…
Citeşte şi
CIUCLARISME, o rubrică nouă, cu jurnalistul și omul de radio Bogdan CIUCLARU…
COLAJE SENTIMENTALE, din gândirea profundă a facebook-ului…
PICĂTURA CHINEZEASCĂ, despre ispitele românești…
DOSARELE CDS; cum văd EI țara atât de ispititoare, ROMÂNIA…
DEBUT, tânăra prozatoare Daria STEMATE, clasa a X-a E, Carabella…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petrică STOICA…
PRIMITE PRIN POȘTA… ELECTRONICĂ…
CULTURA ECONOMICĂ și doctorul în economie Bogdan CERNAT…
Ioana PIOARU și LECȚIA DE ZBOR…
Doamna Constanța POPESCU și MELANCOLIILE ei…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, cu doamna Mariana OPREA STATE…
Doctorul în istorie Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
STUDENȚEȘTI, cu domnișoara Alexandra MOCANU…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica săptămânală a unui mare actor, Puiu JIPA…
Domnul profesor Daniel TACHE, doctor în filologie, cu rubrica sa CULTURA ONLINE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
Foarte frumos articol! As avea de adaugat inca ceva la cele enumerate pentru care iubim Romania : oamenii ca doamna profesoara Mihaela Marin, ca multi dintre profesorii de la Carabella, oameni pasionati ca profesorul Ioan N. Radu. Acesti oameni sunt peste tot in tara si ei fac Romania frumoasa, ei fac Romania pe care o iubim.