CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – DE TOAMNǍ, BUGET ŞI INIMǍ ALBASTRǍ

 

Profesorul meu de limbă română contemporană avea două obsesii: cum se închidea sau deschidea vocala “a” de-a lungul evoluţiei limbii noastre şi în ce măsură proverbele ori locuţiunile / expresiile se pot explica logic. Prima dintre aceste obsesii m-a lăsat bocnă, ceea ce – presupun – explică şi şasele de la examenul final, dar a doua mi-a plăcut maxim, mai ales că omul ne-a dat timp de un an şi jumătate aceleaşi exemple: “a lua la rost” şi “a se face luntre şi punte”. Pentru locuţiunea a dintâi ne dădea ca sinonim frazeologic “a lua la gură” (vă imaginaţi ce hlizeala naibii era în toată sala), iar pentru expresia ailalaltă avea o explicaţie clară: înseamnă “a face imposibilul”, pentru că un ins nu se poate face şi una, şi cealaltă; prin deducţie logică, ori te faci luntre, ori te faci punte, intervenind deci, oarecum, motivul metamorfozei, basmul invadând astfel viaţa noastră de studenţi lihniţi de foame. Despre proverbe n-a scos însă un cuvinţel, poate pentru că înţelepciunea poporului nostru e aşa de mare, încât……………….(completaţi pe linia punctată).

 

Aşa se face că m-am tot gândit în ultimele zile la proverbul ce ne avertizează că toamna se numără bobocii; l-am rostit cu diverse modulaţii ale vocii, l-am introdus în context când s-a ivit ocazia, chiar l-am scris de vreo zece ori, că mă pregătesc de şcoală şi încerc tot felul de mine şi rezerve. Însă de unde vine proverbul, cum s-a născut el nu am elucidat, poate şi fiindcă nu m-am făcut nici luntre, nici punte, nici ambele. E posibil ca el să se fi născut după ce o gospodină a pus vara cloşca, a dat puilor pastiluţe d-alea galbene împotriva căscatului, apoi a numărat pe la început de septembrie câţi au rămas. Zic şi eu. Aplicându-l la condiţia profesorului român deloc preocupat de închiderea sau deschiderea lui “a”, proverbul mă cam întristează, căci ar veni cam aşa: a pus respectivul profesor pe la sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie banii pe concediu (nu de concediu, atenţie!) pe un raft şi a luat din ei când pentru factura aia, când pentru ailaltă, când pentru un kil de vinete, unul de dovlecei şi două de roşii, iar la început de toamnă s-a apucat de numărat datoriile, concluzia fiind că în zilele noastre legumele s-au scumpit “cu asupra de măsură”. Melancolic, bietul dascăl s-a prezentat la serviciul său cel plin de satisfacţii într-o dimineaţă de septembrie, s-a interesat febril de un rest de salariu, dar – ghinion – cică nu se ştie ca pământul din ce parte bate vântul; pe undeva se simte chiar puţin jenat, doar a stat o lună jumate şi vrea şi parale. Unde s-a pomenit aşa ceva? A, în toată lumea civilizată ziceţi? Posibil, dar noi nu facem parte din această lume. Mi se pare niţel ciudat, doar niţel, nu mult, nu foarte, că din banii pe o lună de concediu poţi trăi vreo două săptămâni, asta dacă nu faci aroganţe gen cumpărarea unei perechi de sandale sau consumarea unei îngheţate pe zi. Bobocii număraţi toamna (metaforă pentru datorii, v-aţi prins) se dovedesc mulţi, mai ales dacă ai fost nesimţit de arogant şi ai mers, ca mine, trei zile la băi (plus una pe drum).

 

Să încercăm altă explicaţie, întrucât aceea de mai sus mi-a adus aminte că de cel puţin zece ani, dacă n-or fi mai mulţi, nouă nu ni s-a mărit salariul, dar ni s-au tot înmulţit sarcinile de serviciu; la matematică asta era ceva cu invers proporţional sau cam aşa… Ştiu, sunt ingrată, doar am primit vechimea, ce, nu e de-ajuns? Să nu se mai dea nici asta, zic, fiindcă e anormal să plăteşti oamenii doar pentru că îmbătrânesc (pe lângă boboci, putem număra şi toamnele, dar numai după ce ne administrăm o vodcă sau un xanax). Presupun că de sporul de fidelitate, cel de stres sau de al treisprezecelea salariu nici nu poate fi vorba, nimeni nu zice nimicuţa, de parcă nu ar fi existat niciodată chestiile astea. Afirmaţia pe care tocmai o făcui mă duce cu gândul la două interogaţii retorice foarte cunoscute în literatură: “Unde sunt zăpezile de altădată?”, respectiv “Unde ne sunt sindicatele?”. Prima e din Villon, a doua – din Marin, francezul fiind cunoscut  în lumea largă, româncuţa – doar pe scara blocului în care stă, ceea ce nu înseamnă însă că întrebarea ei nu este la fel de încărcată de metafizică tristeţe (oare e  adevărat că nu-i semn de sănătate mintală să vorbeşti despre tine la persoana a III-a? Mă luăsei după preşedintele nostru…).

 

Cu aplicaţie la domeniul de activitate, toamna profesorii numără şi bobocii de clasa a IX-a. După cum reiese din discuţiile de pe diverse forumuri (nu v-am spus niciodată că sunt fan al forumurilor? Citesc discuţii despre lecturi, fotbal, teatru, frumuseţe, sănătate şi diete şi mă minunez de miriştile pe care a luat-o limba română), unii nu prea au ce să numere, iar împărţirea pe clase dă cu virgulă. Elevi nu prea mai sunt, pe unde au fost s-au cam risipit, ca pământurile în “Răscoala” lui Rebreanu, lumea nu mai face copii, ci investeşte în imobiliare (ştiu asta de la domn’ Iohannis), ceea ce explică pe undeva de ce din sute de absolvenţi de facultate doar vreo cinşpe nimeresc în învăţământ, probabil cu speranţa că din meditaţii şi salariul de profesor îşi vor lua şase case. Nu vreau să-i demoralizez, dar mie nu mi-a ieşit chestia asta. Poate n-am eu spirit de antreprenor, ce să zic? Universitarii stau mai bine la numărătoare, fiindcă există înalte locaşuri de cultură care primesc studenţi fără bacalaureat, ceea ce mă face să cred că doar nişte prefăcuţi de doi bani îşi frâng mânuţele şi deplâng starea învăţământului românesc. De ce ar mai da nişte tineri cărora li se oferă astfel de posibilităţi trei parale găurite pe examenele noastre? Văd că ARACIP-ul năvăleşte peste noi, dar universităţile astea dubioase nu le calcă niciun control, nu le întreabă nimeni de sănătatea financiară şi legală, nu nimic.

 

Fiind toamnă, vom mai putea număra şi bobocii florilor primite în prima zi de şcoală. Ultima oară numărai vreo opt-nouă, dar asta era înainte de propaganda împotriva mitei, aşa că nu mă voi osteni prea tare. Haş pe caş, cum ar zice mama, cred că tot cu numărarea datoriilor îmi voi trece mai mult timp, ceea ce e bine, că altfel uitam să număr. Pentru unii, toamna nici nu-i cel mai rău anotimp; Toulouse-Lautrec chiar o numea “primăvara iernii”, gândindu-se, fără doar şi poate, la plata pentru întreţinere, gropile cu apă rămase în urma lucrărilor pe drumurile…Tărgoviştei (în faţă la Moulin Rouge era asfaltat şi pe vremea lui), la necesitatea unei perechi noi de cizme, fie ele şi din înlocuitor de piele, şi la multe alte cheltuieli impuse de o iarnă ce se respectă. Totuşi, nu ştiu de ce, mă urmăresc versurile unui haiku al lui Benedetti: “în urmă cu ani / toamna mă înspăimânta / deja sunt iarnă.” Să fie oare din cauză că “Bătrâneţea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi.”? (O. Paler)

 

 

MIHAELA MARIN  este profesoară la Colegiul Național C. CARABELLA, din Târgoviște, o rafinată moralistă și o mare iubitoare de limbă română…