Cuvintele sunt şi nu sunt ale noastre. Le învăţăm şi învăţăm să fim, învăţându-le. Avem sentimente cărora cuvintele nu pot decât să le dea ocol. Şi avem cuvinte pe care gândurile le ocolesc îndelung.
Gândul şi cuvântul fac o pereche stranie. Cât din ceea ce gândim este influenţat de bagajul de cuvinte de care dispunem? Şi în ce măsură cuvintele au fost create de gândurile care îşi pretindeau dreptul de a fi? Mai degrabă gândurile sunt ale noastre. Cuvintele nu. Căci cuvintele pe care Tu mi le-ai dat Mie, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan, 17,8). Gândul, străin de cuvânt, se naşte în cuvânt. Dar câte din gândurile noastre se nasc în Cuvânt? Eu le-am dat cuvântul tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume (Ioan, 17,14). Cuvântul ne este străin. Tot aşa cum străin ne este şi sacrificiul pe care îl simbolizează crucea. Atât de străin, încât de 2000 de ani nu conteneşte să ne uimească.
Cuvântul este crucea pe care ne răstignim gândurile. Ce binecuvântată este această cruce, această aproximare a gândului în cuvânt, această înstrăinare de noi care ne permite să ne apropiem de celălalt… Şi totuşi, câtă suferinţă poate aduce cu sine. Câtă energie punem în a-i demonstra celuilalt că nu are dreptate, că nu gândeşte bine, că se înşală! Că doar noi avem dreptate, că doar noi gândim bine. Că doar noi ne merităm privilegiul de a gândi. De fapt, câtă energie consumăm pentru a ne convinge că rostul nostru în lume este mai important decât al lui! Şi pentru asta ne legăm de cuvinte.
Deşi absenţă a binelui, răul nu este lipsit de consistenţă. El are consistenţa pe care i-o dau gândurile noastre născute din nevoia nemăsurată a egoului de a fi, de a-şi declara existenţa şi de a-şi proteja graniţele. Acel ego care îl exclude pe Dumnezeu, care foloseşte cuvintele nu pentru a-şi înstrăina gândurile, ci pentru a se înstrăina de ceilalţi. Care, în acest fel, îşi proiectează urâţenia asupra lumii, cu speranţa nemărturisită că lumea se va contamina, va deveni la fel de urâtă ca el. Şi care, după ce a urâţit lumea, îşi asumă cu mândrie rolul de apostol al urii, căci ura rămâne, nu-i aşa, singurul sentiment pe care îl mai poate inspira o asemenea lume. Cu ce gust de leşie rămâne cel care tocmai i-a servit răului de unealtă… Deoarece, fiind o absenţă care se manifestă, răul nu se satură niciodată. Nimic nu poate umple acest sac fără fund. Desigur, cu excepţia Nimicului.
Dumnezeu a ridicat gardul din jurul lui Iov. Mă întreb din ce o fi fost făcut acel gard? Şi de ce a permis răului să se manifeste? Asemenea lui Iov, suntem cu toţii descoperiţi în faţa răului? Din ce să împletim un nou gard? Căci răul îşi caută trup şi nu-şi poate împărţi locuinţa cu lumina. Poate de asta, cu cât ne ridicăm mai mult spre lumină, cu atât răul ne pândeşte şi mai tare ne pune la încercare. Cum să mă apăr de rău? Nu pot ridica în jurul meu decât garduri vremelnice. Cum să înving răul? Cum să împrăştii întunericul? Cum să fiu lumină? Soluţia gnostică a mântuirii se opreşte la jumătatea drumului. Lumina izvorăşte din suflet. Cunoaşterea singură, fără iubire, mă cufundă în întuneric.
Există în limba română un cuvânt care ne învaţă să gândim cu inima, să cunoaştem cu sufletul: cuvântul omenie. A te purta cu omenie, adică a te împăca deodată cu sinele şi cu celălalt. În omenie se întâlnesc cunoaşterea de sine şi iubirea născută din cunoaşterea celuilalt prin raportare la sine, desăvârşirea lăuntrică şi deplina integrare în lume. Cunoaştere iubitoare şi iubire cunoscătoare, de sine şi de celălalt, omenia presupune conştientizarea limitelor, asumarea eşecului de a fi în lume doar ca intelect şi depăşirea acestuia prin punerea intelectului în slujba iubirii. Omenia, stranie punere a gnozei în slujba mântuirii creştine.
Altul, celălalt, acela. Dacă infernul este în ceilalţi, calea către mântuire ne este arătată de acela, de acela pe care îl cunoaştem, care, deşi este diferit, ne seamănă, care, fără a fi noi, este la fel ca noi. De Cel care, fără a fi din lume, este în lume. Mai rămâne să fim şi noi ca EL.
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist…
Citește și
1.A DOUA FAȚĂ, episodul al treisprezecelea din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
5.În CULTURĂ ȘI ISTORIE, o întrebare de actualitate pune domnul doctor în istorie Radu STATE…
7.Radu TECUCEANU vă povestește, din CALGARY ÎN DIRECT, despre „networking” fără prejudecăți…
8.Știți-le de la ora minți, zice Puiu JIPA în rubrica lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
9.În PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, Cătălina CRISTACHE scrie, cu grație, despre drumul spre casă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
