CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: Politica românească, prin proverbe şi zicători

Mi-am petrecut vara lui 2012 cu bagajele făcute. Nu am fost niciodată un fan al lui Traian Băsescu, hotărârea de a părăsi ţara nu ar fi avut nicio legătură directă cu plecarea unui om, fie acesta şi preşedintele României, din funcţia pe care o ocupă temporar. A fost vorba, în ceea ce mă priveşte, despre spaima de a vedea călcat în picioare un principiu, în mod ostentativ, în văzul întregii lumi civilizate. Nu cred că poţi face dreptate încălcând legea, chiar dacă uneori  (în România, ceva mai des) ceea ce este legal ajunge să difere extrem de mult de ceea ce este drept. Dacă o lege este strâmbă, singura soluţie posibilă într-un stat de drept este nu încălcarea, ci modificarea acesteia, dar cu respectarea principiilor de drept general acceptate. Gândul că poporul român, în majoritatea sa, ar fi acceptat tacit încălcarea acestui principiu mi-ar fi fost de nesuportat, făcându-mi rămânerea aici imposibilă.

Cel care a consacrat în gândirea politică românească principiul potrivit căruia este acceptabil să te faci frate cu dracul până treci puntea a fost, ne amintim cu toţii, Ion Iliescu. Da, m-aş putea lansa acum într-o leşinată apologie a isteţimii românului care se dovedeşte în mod sistematic superioară celei a dracilor (desigur, doar în basme precum Povestea lui Stan Păţitul, Dănilă Prepeleac sau Kir Ianulea, această morală putând fi reformulată însă şi prin sublinierea faptului că lumea este mai a dracului decât dracul), dacă nu aş şti că o asemenea zicere dă, în mod concis, expresie lipsei de verticalitate morală a unui popor care, pentru a supravieţui, şi-a furnizat, pe parcursul unei istorii deloc onorabile, numeroase alte „adevăruri” de acelaşi fel: Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă (cum tocmai mă pregăteam să plec, se vede că sunt român până-n vârful unghiilor), Capul plecat, sabia nu-l taie etc. Că Iliescu şi ai lui   s-au înfrăţit cu dracul a fost cât se poate de limpede chiar din primele zile ale României postdecembriste, când au hotărât ca executarea cuplului Ceauşescu să aibă loc (probabil pentru a întări această frăţie, că altă explicaţie nu găsesc) chiar în ziua de Crăciun. Problema este că apoi, timp de 23 de ani, convingerea că te poţi face frate cu dracul până treci puntea, altfel spus, că poţi face inacceptabilul să devină acceptabil, a fost împărtăşită de întreaga clasă politică românească. Timp de 23 de ani s-au făcut şi s-au desfăcut, pe scena politică, cele mai nefireşti alianţe, eludându-se flagrant orice orientare ideologică, au fost modificate peste noapte legi sau a fost amânată la nesfârşit punerea lor în aplicare, au fost demonizate categorii etnice, sociale sau profesionale, minciuna a fost cosmetizată şi livrată drept adevăr. Iar când aceste practici şi-au dat la iveală roadele viermănoase, bineînţeles că vinovaţii au fost căutaţi (unde altundeva, dacă nu) la dracu-n praznic.

Mărturisesc, după încheierea evenimentelor din vara trecută (chiar îmi place acest eufemism) mi-am zis, cu o umbră de speranţă, că praznicul drăcesc va înceta. S-au grăbit, au greşit (până la urmă, nu s-a născut nimeni învăţat şi cu toţii suntem supuşi greşelii), dar au învăţat din greşelile lor şi ale celor dinaintea lor. Vor înţelege că, mai ales pentru ei, mult mai importantă decât apărarea intereselor proprii şi (formal) ale propriului electorat rămâne apărarea valorilor democraţiei. Mi-e teamă că m-am înşelat (este suficient să spun, în acest sens, că recent adoptatul Cod al Insolvenţei poate fi citit drept cronica unei morţi anunţate). Şi îmi este teamă că eşuata forţare a plecării lui Traian Băsescu de la Cotroceni va fi privită de istoricii viitorului nu drept punct final al unei perioade tulburi din istoria României, ci drept început al unui proces de compromitere a democraţiei. Iar acest risc mi se pare inacceptabil.

Precum situaţiile-limită în literatură, crizele economice aduc la suprafaţă tot ce are mai bun şi tot ce are mai rău o ţară. Ieşită (oarecum) din criza economică, România şi-a pierdut răbdarea. Şi, ce-i drept, nu doar ea. Fenomenul radicalizării a căpătat proporţii europene. În Franţa, de exemplu, Frontul Naţional, partidul de extremă-dreapta condus de Marine Le Pen, se bucură de intenţiile de vot ale 24% dintre francezi, asta ca să nu mai amintesc de popularitatea de care continuă să se bucure în Grecia formaţiunea neonazistă Zorii Aurii, care a obţinut la alegerile legislative de anul trecut 21 de mandate. Iată de ce cred că nu cu totul întâmplător îmi este dat să aud, tot mai des în ultima vreme, opinia conform căreia singurul mod prin care putem ieşi din actuala situaţie este violenţa. Ce-i drept, revoluţiile ne reuşesc… Mai ales când le televizăm şi le transformăm în veritabile spectacole mediatice. Totuşi, n-am auzit încă pe nimeni să se întrebe ce vom face după, iar apoi să dea, eventual, şi un răspuns. Ne vom schimba peste noapte? Vom dobândi dintr-o lovitură verticalitate morală? Vom refuza dintr-un foc compromisul? Ne vom face în mod revoluţionar datoria? Ne vom transforma brusc în nemţi? Mă îndoiesc.

Că modul în care se face astăzi politică, la noi şi aiurea, a devenit anacronic este dincolo de orice dubiu. Continuăm, în secolul XXI, să ne raportăm la ideologiile postrevoluţionare ale secolului al XIX-lea, continuăm să pretindem politicienilor viziune, concept romantic în numele căruia, este adevărat, cu ceva modificări, dar fără să fi auzit vreodată de el, îşi realiza profeţiile şi Mama Omida, dar mai ales continuăm să le pretindem politicienilor competenţă multidisciplinară, ceea ce în ziua de astăzi nimeni nu mai poate deţine. Şi am să vă rog să observaţi că nici măcar nu am adus în discuţie setea nemăsurată de câştig, venalitatea sau reaua-voinţă. Probabil, soluţia pentru care se va opta în viitorul nu foarte îndepărtat va presupune, printre altele, diminuarea importanţei partidelor politice şi substituirea în număr mare a politicienilor cu experţi, puţinilor politicieni rămaşi în joc rămânându-le ca principală atribuţie armonizarea activităţii experţilor cu dorinţele electoratului.

Dar, de la sesizarea modului anacronic şi problematic din punct de vedere moral în care astăzi se face politică, la opţiunile politice extremiste, eu cred că ar trebui să rămână o cale lungă şi nestrăbătută. Nu de alta, dar un adevăr, de această dată biblic, este enunţat şi în proverbul Cine ridică sabia, de sabie va pieri.

DANIEL TACHE  este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN  CARABELLA, din Târgoviște…

Citeşte şi

 

1. Episodul șapte din NERO, BRAC GERMAN, romanul scriitorului Ionuț CRISTACHE…
2. STUDENȚEȘTI, o rubrică nouă, cu o domnișoară frumoasă și plină de talent, Alexandra MOCANU…
3. ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI, rubrica săptămânală a marelui regizor Constantin VAENI…
4. PICĂTURA CHINEZEASCĂ în realitatea românească…
5. REVENIRI, un interviu cu doctorul în economie Bogdan CERNAT…
6. CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu doctorul în istorie Radu STATE…
7. Mihaela MARIN și CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
8. Cătălina  CRISTACHE și rubrica ei PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE…
9. AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, rubrica marelui actor Puiu  JIPA…
10. CULTURA URBANĂ, cu doctorul în filosofie Pompiliu ALEXANDRU…
11. POMPIJIPISME în rubrica de INTERFERENȚE…
12.  ARTIFICII  DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
13. REFLECȚII PEDAGOGICE, cu doamna profesoară Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
14. JUNIOR DE WORCESTER, cu Mihail Bogdan VLĂDUCĂ…