Cunoscut mai ales ca solist al trupei de blues-rock Survolaj, trupă care, în prima parte a anilor ’90, s-a impus atenţiei publicului nu doar prin stilul muzical inconfundabil, ci şi prin textele de calitate, Daniel-Silvian Petre debutează editorial în anul 1996, cu volumul de poezii Overdose. După o pauză de mai bine de zece ani, reuneşte în 2007, pentru scurtă vreme, trupa alături de care a intrat în istoria rockului autohton, iar în 2008 publică cel de-al doilea volum de poezii, Napalm d’Or. Între 2009 şi 2012, îşi cântă poeziile împreună cu Emil Kindlein (Petre & Kindlein), alături de care câştigă Marele Trofeu al Festivalului Naţional de Muzica Folk Om bun (2009).
Anul trecut, Daniel-Silvian Petre a publicat cel de-al treilea volum de poezii, Peace Off.
„Mă văd şi acum lângă fereastră, asteptând ore, zile, luni, ani în şir să apară tata.”
D. T.: V-aţi născut la Timişoara, în anul 1968. Cum arăta copilăria unui timişorean în acei ani de aşa-zis dezgheţ ideologic?
D. S. P.: Am copilărit în locul în care copilăresc şi acum, în cartierul Elisabethin, printre evrei, nemţi, unguri şi sârbi. Sunt un produs al celebrului decret ceauşist, un copil uitat la bunici. Din fericire, bunicii, foşti chiaburi, la 20 de ani după ce li se confiscase tot ce aveau, tocmai terminaseră de construit o casă, din salariile lor de simpli muncitori. Aş fi fost un cu totul alt om dacă n-aş fi avut cireşi, arici şi o curte în care să strâng toţi câinii vagabonzi din lume. Din cauza decretului, copilăria mi-a fost cam aglomerată; orice aş fi vrut să fac, de la fotbal la tras cu praştia, mai voiau încă vreo sută de copii să facă, exact în acelaşi timp. Am avut norocul să-mi petrec verile la Constanţa, la rudele tatălui meu, undeva pe lânga plaja 2 Papuci, stând închis săptămâni de-a rândul în imensa bibliotecă dintr-o mansardă asaltată de pescăruşi. Dacă ar fi să aleg un moment care m-a format, din toată copilăria, ar fi acela când un copil din vecini, un evreu, mi-a dăruit, din senin şi fără explicaţii, o ciocolată Mars. În traducere pentru cei care s-au născut mai recent, e ca şi cum le-ar dărui cineva o viză de America. De atunci, nu fac altceva decât să încerc să dăruiesc şi eu. Ar mai fi un moment important, cel în care am stat în spital, cu mâna ruptă, la urgenţe, unde ajunsesem dupa 3 zile de chin, fiindcă trenul de Timişoara nu circula de sâmbătă pâna luni (evenimentul avusese loc pe islazul dintr-un sat de pustă după al cărui nume mi-am intitulat editura, Blumenthal – o altă încercare de a îmbina inutilul cu neplăcutul). Lânga mine, pe masa de operaţie, era întinsă o domnişoară lovită de o maşină. Am stat acolo, singur cu ea, câteva ore, până când a murit şi chiar şi după aceea. Încerca să-mi spună ceva şi-şi tot acoperea pudic şoldurile, cu rochia ruptă şi însângerată. N-am mai dormit omeneşte din noaptea aceea, de când am descoperit moartea. În absolut toate pozele din copilărie am nişte cearcăne imense. În concluzie, când eram mic credeam că-s fericit, dar nu a fost aşa. Eram lucid şi trist. Mă văd şi acum lângă fereastră, asteptând ore, zile, luni, ani în şir să apară tata. E îngrozitor să ştii că nu eşti bine-venit pe lume.
D. T.: Cu toţii păstrăm din anii adolescenţei „fotografii” ale unor momente în care ni s-a părut că ne acoperim de ridicol şi pe care am dori să le putem şterge din memorie. Puteţi să ne relataţi un asemenea moment?
D. S. P.: N-am „fotografii” jenante din adolescenţă. Eram mai matur şi mai responsabil decât acum. Am ştiut perfect ce am de făcut până la vârsta la care au murit idolii mei, Jim Morisson, Hendrix şi compania. Abia dupa 30 de ani am început s-o iau pe arătura, când, văzând că Dumnezeu nu se-ndură să-mi ofere un destin privilegiat, adică scurt, mi-am tăiat pletele şi am hotărât că voi deveni om normal, cu carte de muncă. Deci am fost bătrân şi bogat şi nu mi-a plăcut.
„…înlocuisem plăcuţele cu Oncologie de pe uşi cu unele cu Oftalmologie, ca nu cumva să afle că are cancer, să nu-i tulbur relaţia cu Dumnezeu…”
D. T.: Mărturiseaţi, într-un interviu pe care l-aţi acordat în 2010, că aţi avut o adolescenţă destul de agitată: împăcându-vă destul de greu cu exigenţele sistemului şcolar antedecembrist, aţi fost exmatriculat, aţi avut nevoie de mai mult de patru ani pentru a termina liceul etc. Cum vă împăcaţi astăzi cu ideea de a face compromisuri?
D. S. P.: Simplul fapt de a respira e un compromis. Să compun piese de trei minute, adică să tai fie şi o secundă, numai ca să fiu difuzat la radio, e un compromis. Interviul acesta e un compromis, o recunoaştere a faptului că îmi doresc mai mult decât ceea ce am în această dimineaţă. O ne-smerenie. Ar fi fost prea frumos să nu fi făcut compromisuri. Am avut o perioadă, de pe la 27 până pe la 37 de ani, când n-am scris un rând, mă închipuiam un fel de Rimbaud-neguţătorul, dar nu eram decât un Rambo nefericit, răzvrătit împotriva lui însuşi. Tot bunica m-a trezit şi din coşmarul ăsta. Cu câteva zile înainte să moară, era în spital (înlocuisem plăcuţele cu Oncologie de pe uşi cu unele cu Oftalmologie, ca nu cumva să afle că are cancer, să nu-i tulbur relaţia cu Dumnezeu – pentru oamenii simpli, cancerul e o pedeapsă divina) şi am auzit-o de pe hol vorbind cu o colegă de salon, căreia i se lăuda că am cântat în Survolaj – niciun cuvânt despre afaceri. Facultate nu am făcut dintr-un motiv bine întemeiat: mă dăduseră afară din Uniunea Tineretului Comunist, într-o şedinţă la care m-am prezentat cu o minge de baschet sub braţ şi cu căştile walkmanului pe urechi, grăbit să mă întorc la meciul din curtea liceului. Ştiam deja din anchetele de la Secu (suspect de blânde) cum aveau de gând să-mi scoată ideile cosmopolite din cap: cei neafiliaţi la UTC făceau armata la batalionul disciplinar. Apoi a venit Revoluţia şi n-am mai avut timp de pierdut cu studiile, oricum altceva decât să stau cu cartea în mână nu ştiu să fac.
D. T.: Deşi mi-am propus să adresez întrebări mai ales poetului Daniel-Silvian Petre, nu mă pot împiedica să adresez o întrebare, aproape convenţională, şi muzicianului: cum v-a schimbat (dacă v-a schimbat) experienţa de scenă modul în care vă raportaţi la lume?
D. S. P.: Din păcate, Survolaj a avut un succes rapid şi uriaş, pe care nu mi-l dorisem şi care m-a destabilizat moral. Am avut grijă să nu repet în literatură dezastrul din muzică. Succesul e un factor de prost-gust, e un drog care îţi alterează percepţia asupra irealităţii. Artistul trebuie ţinut la foc mic, altfel riscă să se autopastişeze. Lumea mă întreabă şi acum de ce nu reînfiinţez Survolaj. Tocmai pentru că nu vreau să ajung să-l imit pe vocalul din Survolaj.
„Poetul, când ajunge la capătul drumului, îşi ia drumul sub braţ şi-l trage după el.”
D. T.: Într-un articol publicat tot în Gazeta Dâmboviţei, atrăgeam atenţia asupra a ceea ce mi s-a părut a fi una dintre particularităţile tematice ale volumului Overdose (1996), respectiv jocul cu referinţele culturale. Apar în Overdose numeroase trimiteri la poezia modernistă şi neomodernistă românească. Teoria spune că poetul postmodern îşi asumă formal tradiţia pentru a o discredita în fond. Dumneavoastră cum vă raportaţi totuşi la această tradiţie lirică? De care dintre generaţiile din literatura română vă simţiţi mai apropiat?
D. S. P.: Nu sunt apropiat de nicio generaţie. Poeţii mei preferaţi sunt Blaga, Eminescu, Bacovia, Sorescu, Ileana Mălăncioiu şi, mai nou, Anca Mizumschi. Dintre cei străini, Borges, Shakespeare, Omar Khayyam, Dickinson, Poe, Baudelaire. Adică poeţii care îşi fac de lucru cu cele două teme importante: dragostea şi moartea. Trimiterile prost-moderniste din Overdose au fost o greşeală făcută din răsfăţ şi autoindulgenţă. Singura lor scuză e că au apărut cu mult înainte de fracturism. Cititorului nu trebuie să-i faci cu ochiul, el nu e tovarăşul de joacă al autorului. Arta trebuie să fie expresia unei idei, nu ideea trântită în faţă (acesta e cusurul autodidacţilor, vorbesc numai în citate şi sentinţe).
D. T.: Pentru că în articolul deja amintit m-am oprit mai ales asupra volumului Overdose, aş vrea să vorbim acum despre poeziile din următoarele două volume, respectiv Napalm d’Or (2008) şi Peace off (2012). În Napalm d’Or, meandrele discursului sunt mai rare, adresarea este directă, creşte incidenţa elementului autobiografic. Cu toate acestea, în versuri precum Mă numesc Daniel/ şi sînt un fel de proorock/ Tot ceea ce scriu se va-ntîmpla / Tot ce visez ar fi cam naşpa/ să se-ntîmple… (Eau de toilette), elementul biografic capătă, în registru autoironic sau nu, şi o dimensiune mitică. Cum vedeţi relaţia dintre viaţă şi literatură?
D. S. P. : Dacă prozatorul îşi poate permite luxul de a nu-şi confunda viaţa cu opera, poetul trebuie să fie poet şi când merge la toaletă în tren. Prozatorul poate bate pasul pe loc, stând pe canapea şi publicându-şi impresiile de călătorie. Poetul, când ajunge la capătul drumului, îşi ia drumul sub braţ şi-l trage după el. E dator să-şi facă din viaţă o operă. Nu există poeţi buni şi poeţi mai puţin buni. Există poeţi şi atât. Mă şi enervează cum sună cuvântul ăsta, poet. Mă duce cu gândul, automat, la un personaj libidinos, cu un zâmbet strâmb (sau, dimpotrivă, cu un hăhăit grotesc), îmbrăcat cu ce a găsit prin dulap şi cu freza mereu în dezordine, de parcă ar bate vântul în sălile de cenaclu.
„Poetul ne învaţă să murim. Şi o face atât de frumos, încât am putea jura că suntem nemuritori.”
D. T.: Spiritul ludic, umorul, ironia sunt cel mai adesea expresii ale refuzului de a adera la o anumită realitate. Titluri precum Libertatea de a trage cu ochiu’, A ruginit frunza din morţi, Deja Voodoo, Napalm d’Or, Poştaşul scuipă întotdeauna de două ori, Fram, ursul polaroid, Bate şi ţi se va deschide apetitul, Cel mai uimit dintre pămînteni, Muzeul figurilor de ceară din urechi, Nări sub pustiuri, Coliva unchiului Tom (& Jerry ) etc., ce pot părea doar nişte facile jocuri de cuvinte, devin semne, fie şi doar prin acumulare, ale reducerii vieţii spirituale la o mecanică a reciclării, prin asocieri, substituţii, aruncare în derizoriu etc. Care mai este rolul poetului în această lume nouă, în care totul este atât de vechi? Ce şi cum ne mai poate spune poetul despre iubire, creaţie, credinţă, astfel încât să merite să-i (re)citim poeziile?
D. S. P.: Rolul poetului este acelaşi dintotdeauna. Poetul ne învaţă să murim. Şi o face atât de frumos, încât am putea jura că suntem nemuritori. În calitate de cititor, nu am marota asta culturală a noului, a ineditului, a experimentului. Cel puţin în poezie, vreau să mi se vorbească încontinuu, în orice epocă, despre moarte, despre minunea asta numită dragoste, când un om alege un alt om, unul anume, dintre atâtea miliarde, ca să moara împreună. Asta înseamnă să iubeşti: să îţi dai viaţa. Titlurile mele ciudate şi copertele atent alcătuite au un singur scop: să atragă cititorul. Eu nu particip la festivaluri, la cenacluri, nu am nume mari pe coperta a patra, nu am rubrică în reviste culturale. Îmi place să merg în puburi şi să uit câte o carte pe masă. E-mailurile de genul „mie nu-mi place poezia, dar am citit pe nerăsuflate cartea dumneavoastra” sunt singurele mele premii literare.
D. T.: Asistăm, în ultima vreme, la o campanie de discreditare, din raţiuni mai degrabă extraliterare, a unuia dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani şi spunând asta mă refer la Mircea Cărtărescu. Printre altele, au fost luate în discuţie mostre de limbaj explicit şi anumite scene din 40238 Tescani şi Orbitor. Aripa dreaptă. Trebuie să precizez aici că explorarea neprezentabilului este una dintre trăsăturile postmodernismului, dar şi că, pentru a-l cita chiar pe Cărtărescu, în această zonă, cu greu putem distinge între postmodernism, neoavangarde şi materialul violent, pornografic al filmelor video şi al revistelor „de specialitate”, folosite uneori în colajele experimentale ale artelor contemporane (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 100). Fără a ocoli o asemenea categorie estetică, dumneavoastră folosiţi mai degrabă o strategie de tip aluziv, care mizează pe conotaţie şi pe elipsă (mă gândesc, de exemplu, la De-a tata şi de-a mama natură). Care este totuşi utilitatea artistică a unor asemenea scene şi zone de limbaj?
D. S. P.: Singura utilitate e aceea că ne ajută să ardem naibii odată etapa asta. Venim după 40 de ani în care oamenii făceau ură, nu dragoste, când se băgau noaptea în pat, în cearşafurile jilave şi sub ameninţarea unei sarcini nedorite. Aluzii sexuale în comunism nu existau, în afară de reclamele la ciorapi de damă din revista Femeia şi de cele din manualele de anatomie. Mă uitam, când eram copil, la pagina cu vaginul femeii desenat cu o mână de artist ginecolog şi mă gândeam că oamenii mari trebuie să fie nişte animale ciudate, dacă se dau în vânt după chestia asta. Societatea postdecembristă are 22 de ani şi se comportă exact ca un cetăţean imatur, care nu are alte preocupări în afară de sex şi viteză, şi e absolut normal să fie aşa. Mă mir că nu se scrie poezie despre mâncare, că şi asta ne-a lipsit. De fapt, se scrie, întâlnesc de multe ori cuvântul „zacuscă” în poezia postmoderna. Imaginile puternice, vii, după o epocă în care diavolul avea şapcă de proletar şi sacoul pocnind pe burtă, sunt o formă de rezistenţă, o datorie chiar. Din fericire, ele nu rezistă în timp, pentru că poezia nu trebuie să dezvaluie, ci să sporească misterul, cum zicea Blaga: „sporim nesfârşirea cu-n cântec, c-o taină”. Să-mi fie cu iertare, dar nu se poate să nu observăm următorul fapt: cu cât poetul şi poetesa sunt mai „nefezabili” din punct de vedere senzual, cu atât mai mult creşte probabilitatea de a găsi în opera lor orgii (care n-au avut loc). Poetul nu e actor, el nu trebuie să joace „ca şi cum”, ci să fie. Pe Bukowski îl cred că a avut toate aventurile acelea, pe poeţii recenţi nu-i cred – măcar pentru faptul că, scriind enorm şi publicând imens, nu mai au timpul necesar aventurilor. Dacă Bukowski s-ar fi tradus la timp, adică acum jumătate de secol, nu mai era nevoie să ne arătăm chiloţii şi sticlele goale de votcă pe toate paginile.
D. T.: Încă funcţionează în literatură română convenţia junimistă conform căreia scriitorul nu are dreptul să-şi comenteze scrierile. Eu vă propun să încălcăm această convenţie şi am să vă rog să comentaţi următoarele versuri: Bunica mă cheamă la cina cea de taină/ A făcut gomboşi cu prune/ pentru toţi vecinii/ din rai/ (le-a dus pe ascuns/ şi celor din iad)/ Îi bate toată ziua la cap pe îngerii păzitori/ să-şi pună nişte aripi mai groase/ că trage la spate/ în ceruri/ la fel ca pe pămînt // Îl invitam pe bunicul Ulise/ la o răchie/ Nu-i dădea voie bunica/ Îl ţinea legat/ de catarg/ pe o corabie ancorată/ în Marea Moartă… (Perfect, vol. Peace Off, p. 68).
D. S. P.: Pot să vă destăinuiesc imaginea din care s-a născut poezia asta: în ziua în care am înmormântat-o pe bunica, erau în faţa casei doua obiecte aparent fără legatură între ele: sicriul ei şi tomberonul de gunoi, fiindcă era sâmbătă şi sâmbăta se ia gunoiul, în cartierul meu. În urmă cu o zi, mă făcuse să râd cu lacrimi, de pe patul de moarte: “bunica moare mâine, chiar sâmbăta, în ziua ta norocoasă” (din timiditate, nu vorbea niciodata despre ea ca despre ea, ci ca despre altcineva). Bunicul murise cu doar două luni înainte, făcuse infarct şi căzuse pe stradă. Nu a chemat nimeni salvarea, au considerat c-o fi vreun beţiv. Singurul gest uman a fost că i-au furat încălţările.
„Cititorul ideal sunt eu, cel de la 18 ani, când credeam că voi schimba lumea…”
D. T.: În poezia care dă titlu volumului Peace off spuneţi: Visul meu era să anunţ/ „îmi pare rău, s-a epuizat tirajul”/ Între timp m-am răzgîndit,/ nu mai vreau să fiu celebru în viaţă,/ vreau să mai am ceva de făcut/ şi după moarte. Este deja un loc comun să spui că înainte de 1989, în România, se citea mai mult decât astăzi, că scriitorul (oricine ar fi fost el) se bucura de prestigiu etc. Personal, cred că lucrurile nu stau chiar aşa şi că a citi doar din snobism, pentru că aşa ştii tu că este bine, nu este totuna cu a înţelege şi a te bucura de ceea ce citeşti (altfel nu-mi pot explica unde au dispărut, într-o singură noapte, toti acei cititori). Dumneavoastră pentru cine scrieţi? Cum arată, pentru dumneavoastră, cititorul ideal?
D. S. P.: Scriu pentru cititori, chiar pentru ei, oricât de ciudat ar părea asta, într-o epoca în care poezia trăieşte în circuit închis, iar cărţile de poezie putrezesc pe cele mai ascunse rafturi din librării. Cititorul ideal sunt eu, cel de la 18 ani, când credeam că voi schimba lumea începând cu mine. Nu mă interesează bătrânii, ştiutorii, experţii. Cel mai important vers din ultimii 20 de ani este “Dumnezeu e băiat de cartier” şi nu a fost scris de un poet cu acte în regulă.
D. T.: Trăim, vorba chinezilor, vremuri interesante. O lume se stinge şi o alta se pregăteşte să se nască. Vrând-nevrând, un nou imaginar îşi face locul în literatură, iar dovezile de iubire din Sindromul Helsinki sunt elocvente în acest sens: Îţi divulg pinul cardului de credit / şi parola de facebook / Îmi înmoi cuţitul direct în inimă / şi-mi tatuez iniţialele tale pe piept / Sînt cartea ta preferată / cu coperţi de piele… Observăm astăzi tendinţa de reorientare a scriitorilor, dar şi a consumatorilor de literatură către mediul online: apar tot mai multe bloguri şi site-uri cu tematică literară, revistele culturale au şi/doar ediţii online, reţelele de socializare sunt folosite şi pentru a promova creaţii literare etc. Dumneavoastră înşivă aţi republicat volumul Overdose la LiterNet şi tot acolo aţi postat o parte din poeziile incluse în celelalte două volume. Cei care altădată nu ar fi avut mijloacele sau nu ar fi beneficiat de contextul favorabil pentru a publica, astăzi sunt la un clic distanţă de posibilitatea de a se afirma şi de a fi citiţi. Care credeţi că va fi, pe termen lung, efectul acestei democratizări a accesului la mijloacele de comunicare şi cum credeţi că va fi influenţată arta scrisului de posibilitatea scriitorului de a comunica în timp real cu cititorii săi?
D. S. P.: E foarte bine că mai sunt şi oameni care stau în faţa calculatorului, şi aşa sunt străzile supraaglomerate. Am avut şi eu un blog, destul de citit, dar i-am uitat parola. Din anii ’50 încoace, de când cu generaţia rock, dreptatea e de partea tinerilor. Am încredere că ştiu ei mai bine ce fac. Lumea a fost condusă, de la începuturile ei, de înţelepţi bărboşi şi vedem cu toţii în ce hal a ajuns. Măcar, scriindu-se virtual, nu se mai defrişează atâtea păduri pentru cărţi pe care oricum nu le-ar citi nimeni.
D. T.: Domnule Daniel-Silvian Petre, vă mulţumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu!
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț Cristache-A DOUA FAȚĂ-Episodul al șaisprezecelea
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI: TOT DESPRE REGIONALIZARE
Cristian Gabriel GROMAN vă povestește despre aventurile căutării unei locuințe la LONDRA ( LA PAS)…
LA 13… în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI a lui Teodor Constantin BÂRSAN…
Profesori buni, profesori răi… despre ei în REFLECȚII PEADGOGICE, cu Alexandra VLADOVICI…
Timpul, bla! scrie Puiu JIPA în săptămânala lui AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
Despre o ședință la bloc, în Drumul Taberei, scrie Cătălina CRISTACHE în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Destul! zice cu umor doamna profesoară Mihaela MARIN, în rubrica ei CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
Facebook
WhatsApp
TikTok
