CULTURA ONLINE – Daniel TACHE- Mendebilul şi flacăra violet a nostalgiei

Cu excepţia tradiţiei ezoterice, care a apelat uneori la convenţii ludice pentru a-şi încifra mesajul, gândirea europeană a expediat tema jocului, timp de aproape două milenii, în zona reflecţiei minore. Intrat în atenţia antropologilor abia cu un secol în urmă, jocul a fost curtat asiduu, pe parcursul ultimelor decenii, de către scriitorii postmoderni. Simultan cu recuperarea temei jocului, postmodernii descoperă uriaşul potenţial tematic al universului copilăriei. Spiritul ludic, absenţa constrângerilor morale, capacitatea de a trăi cu aceeaşi intensitate evenimentul real şi cel imaginar, abilitatea de a aluneca fără dificultate dintr-o lume în alta au asigurat copilului datele necesare pentru a deveni personajul predilect al unei literaturi ce şi-a propus (fără să declare ca atare) refuzul oricărei mistificări. Astfel, pentru prima dată în istoria literaturii, postmodernismul scoate copilul din literatura de nişă care îi fusese dedicată şi îl transformă în personaj al literaturii „serioase”.

O posibilă explicaţie a absenţei jocului din cultura scrisă europeană ar putea fi furnizată de slaba reprezentare a acestuia în Biblie. Rămâne destul de curioasă disproporţia dintre numărul mare al contextelor prin intermediul cărora Biblia actualizează verbului (em)paízo sensul de a batjocori şi numărul contextelor prin intermediul cărora aceluiaşi verb îi este atribuit sensul de a (se) juca. Chiar şi într-una dintre extrem de rarele referiri biblice la jocul înţeles ca activitate recreativă, Răsfaţă-ţi copilul şi el te va tiraniza; joacă-te cu el, şi el te va întrista (Sirah 30,9), acesta este conotat mai degrabă negativ. Dacă prima parte a versetului pare a face trimitere la setea de putere ca element definitoriu al naturii umane (ţinând cont şi de faptul că pâna la vârsta de şapte ani, potrivit tradiţiei, copilul este incapabil să interiorizeze valorile morale), semnificaţia celei de-a doua părţi a aceluiaşi verset, surprinzătoare cel puţin prin insolitul asocierii dintre joc şi tristeţe, este mai puţin evidentă.

O interpretare a versetului biblic şi, de ce nu, o explicaţie a absenţei jocului din gândirea europeană pare să ne propună Mircea Cărtărescu în Mendebilul. Pentru cei cărora textul nu le este familiar, un profesor care face ocazional literatură le povesteşte prietenilor de cenaclu un vis şi anamneza la originea căreia a stat acesta. Textul are cusăturile la vedere, pentru că naratorului îi repugnă artificiile, iar visul este înţesat de simboluri cam străvezii pentru cititorul familiarizat cât de cât cu limbajul alchimic. Reconstituirea visului are loc pe parcursul a trei luni: prin asocieri succesive, profesorul reuşeşte să identifice imaginile remanente cărora visul le imprimase coerenţă şi sens, iar în jurul acestor frânturi de amintiri va reconstitui meticulos, cu infinite detalii, o întâmplare care avusese loc în copilărie, în jurul vârstei de şapte ani.

Textul lansează semne în rafală: jocul cu care copiii tulburau seară de seară liniştea locatarilor din Ştefan cel Mare, vrăjitroaca, face trimitere prin formantele sale la fascinaţia pe care o exercită materia imundă şi este o dramatizare a proliferării în progresie geometrică a răului; Mendebilul, al cărui tată, absent, este tâmplar şi a cărui mamă are o siluetă longilină precum sfintele din icoane şi umblă doar în haine purpurii, face figură de erou civilizator şi eliberează temporar copiii de sub vraja răului prin puterea cuvântului, negustorul de mărunţişuri este un ispititor etc.

Dincolo de capacitatea scriitorului de a coborî în intimitatea răului fără a-şi pierde cumpătul şi de a reuşi astfel să construiască o lume care îşi etalează malignitatea cu o seninătate hipnotică, nuvela propune, prin explorarea celor două teme, cea a jocului (a ritualului) şi cea a povestirii (a relatării mitice), şi o meditaţie asupra disponibilităţii omului de a deveni protagonist al unei autentice transformări spirituale.

Aflaţi la vârsta la care n-au apucat să interiorizeze (în chip deplin) un sistem minimal de valori morale, băieţii preferă jocurile de o indescriptibilă barbarie (omoară pisici şi schingiuiesc vrăbii, pe care le supun unui tratament diabolic), discută precum oamenii mari şi caută explicaţii lucrurilor pe care nu le înţeleg încă, construiesc lumi fantastice şi plonjează în ele fără nicio ezitare (caii lui Luci sunt îmbrăcaţi precum în basme, săgeata lui Mimi zboară cât blocul etc.), în timp ce fetele, care în mod evident nu pot fi primite în gaşcă, fac desene pe asfalt sau se îndeletnicesc cu jocurile lor cu năfrămioare, prinţi călare, sărutări, odi-odi-oda…(Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.37).

Cel care va încerca să le catalizeze procesul maturizării (al transformării alchimice) şi să-i imprime o nouă direcţie va fi Mendebilul. Prin intermediul povestirilor şi miracolelor, acesta va dobândi, pentru scurtă vreme însă, deplină atenţie şi ascultare. Aşezat pe tronul său din curtea interioară, dar în vecinătatea unui transformator defect, Mendebilul îşi lansează teoriile şi îşi formulează decalogul:

SĂ NU RÂDEM DE LUMPĂ

SĂ NU CHINUIM ANIMALELE

SĂ NU NECĂJIM FETELE

SĂ NU NE JUCĂM VRĂJITROACA

SĂ NU NE MURDĂRIM

SĂ NU VORBIM URÂT
SĂ NU MINŢIM

SĂ NU NE PÂRÂM
SĂ NU NE CERTĂM

SĂ NU NE BATEM (p. 51)

Însă mai mult chiar decât de povestirile sale, pe parcursul cărora copilul etalează o cultură neobişnuit de bogată, sau de teoriile în care amestecă noţiuni de astrologie, elemente de kabala cu elemente de darwinism ş.a.m.d., pe care le filtrează apoi prin modul infantil de înţelegere a lumii, băieţii şi fetele sunt vrăjiţi de modul de a fi prezent al Mendebilului: Trebuia să-l fi auzit vorbind şi mai ales să-l fi văzut gesticulând, trebuia să fi simţit farmecul şi spaima şi melancolia acelor seri (p.51).

Procesului de accelerată mitizare a realităţii îi va urma însă, inevitabil, demitizarea. După întâlnirea cu negustorul de mărunţişuri, Mendebilul începe să-şi piardă puterea de fascinaţie, povestirile îi devin dezlânate, copiii îl surprind executând ritualic mişcările vrăjitroacei, Mirciosu îi face o vizită şi descoperă ascunsă printre cărţi dovada infamantă a faptului că Mendebilul are aceleaşi curiozităţi ca şi ei, ba, supremă cădere în păcat, Mendebilul împinge curiozitatea dincolo de limita acceptabilă şi este descoperit de către ceilalţi băieţi în camera fochistului, unde se ascunsese cu Iolanda. Imediat băieţii îşi reiau cu şi sporită îndârjire vechile jocuri, iar în momentul în care Mendebilul îşi face apariţia, purtând o mască de vrăjitroacă mult mai înfiorătoare decât tot ce văzuseră ei vreodată, este alungat cu bulgări de pământ.

Unde se sfârşeşte răul şi unde începe binele? Unde se sfârşeşte binele şi unde începe răul? Reuşeşte Mendebilul, copilul probabil epileptic, să oficieze o iniţiere în bine sau, în cele din urmă, este contaminat de rău?

Cel care traversează indubitabil o iniţiere se dovedeşte a fi chiar naratorul, care, urmare şi a emoţiilor nostalgice, a flăcării violet ce îl fulgeră în stomac, trăieşte halucinat, iar pe măsură ce reconstituie întâmplarea are coşmaruri tot mai dese şi tot mai dese crize de plîns. Scrisă iniţial pentru a fi citită prietenilor de cenaclu, chiar şi povestirea se transformă într-o mărturie, într-o mărturisire a adevărului pe care acest nou profet trebuie să-l vestească lumii. Visul pare a-şi dezvălui acum ultimele semnificaţii: eliberat fără voia lui din alambicul/palatul de cleştar de către Iolanda, naratorul trebuie să devină profetul Mendebilului şi una şi aceeaşi persoană cu acesta.

Jocul este împins până la consecinţele sale ultime. Punând în scenă practica magică a amneziei induse şi a deblocării amintirii prin intermediul visului, textul şi scrierea acestuia se impun a fi uitate. În epilogul nuvelei apare sugestia unei noi induceri a amneziei: Am dat azi-dimineaţă, pe când căutam scotchul ca să lipesc o copertă, de aceste pagini bătute la maşină, care, după cum arată, par vechi de peste doi ani. Erau pe şifonier, sub nişte poze caşerate. Le-am citit şi nu mă pot stăpâni să nu scriu chiar în continuarea lor cât de surprins am fost. Nu există niciun dubiu, ele au fost scrise la „Erika” mea şi se referă la o perioadă din copilăria mea (p. 62).

Formă degradată a ritualului sau simplă imitare a adulţilor, jocul copiilor păstrează o dimensiune iniţiatică. Atâta doar că, fiind o formă de eliberare din constrângerile realului, jocul substituie moralei comune o morală proprie, care, imitând-o pe prima şi aruncând-o astfel în derizoriu, poate fi uşor deturnată spre rău. Mai degrabă decât oficierea unei iniţieri, Mendebilul iniţiase un joc. Cu mult mai elaborat decât vrăjitroaca, dar totuşi un joc:  jocul  de-a iniţierea. Cele două semnificaţii ale verbului (em)paízo, a se juca şi a-şi bate joc, rămân astfel destul de apropiate.

 

DANIEL  TACHE  este profesor la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, doctor în filologie, critic, eseist și istoric literar…

 

Citeşte şi

Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…

 

Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE  povestește despre UN JOC ARGINTIU…

Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…

 

Cristian Gabriel GROMAN, în LONDRA LA PAS, despre jocurile de iarnă în plină vară, cu nostalgia copilăriei de altădată…

Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…

Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…

 

Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…

 

Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…

 

Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…

 

Alte amintiri din copilărie, într-o rubrică nouă, ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI, a doamnei Mariana STATE OPREA…

 

Fiecare se joacă în felul său, în CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, rubrica de fiecare sâmbătă a doamnei profesoare Mihaela  MARIN…

Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…

Despre jocurile de putere (în Siria), în rubrica săptămânală CULTURA GLOBALĂ, a domnului Radu GEORGESCU…

Jocurile copilăriei? O întrebare în CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…

Joc și joacă și în PICĂTURA  CHINEZEASCĂ…

Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…