În urmă cu nişte ani, am descoperit în extrem de interesanta carte a lui Dumitru Constantin Dulcan, În căutarea sensului pierdut, o prezentare alegorică, dar îndeajuns de concludentă, a ceea ce înseamnă stânga şi dreapta, ca poziţii reper ale spectrului politic. Făcând trimitere la societatea primitivă şi presupunând că factorul determinant al constituirii primelor comunităţi umane a fost foamea, deoarece un singur om nu putea doborî un vânat mare (un mamut, de exemplu), reputatul neurolog şi psihiatru român consideră că împărţirea prăzii în funcţie de merite era expresia unei politici de dreapta, în timp ce împărţirea prăzii în funcţie de nevoi era manifestarea unei politici de stânga. Astfel, în primul caz, celor puternici, care avuseseră un rol decisiv în vânarea mamutului, le revenea o parte mai mare, iar celor slabi, o parte mai mică. Evident, în cel de-al doilea caz, răsplata, negociată sau nu în prealabil, era distribuită nu în concordanţă cu efortul depus, ci în funcţie de necesităţile declarate ale fiecăruia.
În logica alegoriei, am putea continua în felul următor: în primul caz, cei puternici, cărora răsplata le va prisosi, vor pune o parte din pradă la păstrare (la afumat), iar la vreme de restrişte se vor oferi să-i îndatoreze pe cei slabi; mai devreme sau mai târziu, cei slabi vor fi nevoiţi să-şi achite datoria, eventual cu dobândă, iar cei puternici, în timp, se vor îmbogăţi pe seama lor; în cel de-al doilea caz, nerespectarea proporţionalităţii între efort şi răsplată îi va demotiva atât pe cei puternici, care nu se vor mai aventura în capturarea vânatului mare, cât şi pe cei slabi, care se vor obişnui să trăiască pe seama primilor.
Pe scurt: în primul caz, primează interesul particular, în cel de-al doilea, primează interesul general, în primul caz, primează libertatea individuală, în cel de-al doilea, echitatea socială; individ versus stat, liberalism versus socialism.
Mi-am amintit această alegorizare zilele trecute, când am descoperit pe internet şi am citit cu maxim interes varianta românească a Manifestului Libertarian. Şi spun cu maxim interes, deoarece utopia libertariană sau, aşa cum o consideră ideologii libertarieni, autentica expresie a liberalismului, îmi era mai puţin cunoscută decât cea egalitaristă, de ale cărei efecte am beneficiat din plin până în 1989. Inspirat de teoreticieni precum Ludwig von Mises, Murray N. Rothbard, Hans-Hermann Hoppe etc., manifestul ne propune ca dezirabilă o lume care pare decupată din filmele western (eventual, din unele în care Arnold Schwarzenegger, fostul guvernator al Californiei, ar avea rolul principal, pentru a exista şi o contribuţie austriacă). Pe scurt, iată cum am trăi în statul minimal libertarian (voi continua, acolo unde este cazul, să semnalez citatele prin italice, deşi, conform teoriei libertariene, doar contractul direct între producător şi beneficiar poate apăra proprietatea intelectuală; mă întreb ce teorie au în legătură cu plagiatul): în ceea ce priveşte educaţia, de exemplu, după absolvirea celor patru clase obligatorii, în cazul în care şi-ar dori continuarea studiilor, elevul ar avea de ales între a urma cursurile unei şcoli particulare, care va funcţiona fără a mai avea nevoie de acreditare din partea vreunei instituţii a statului şi care, în plus, şi-ar concepe curricula în mod suveran, şi a-şi continua instruirea în sistemul homeschooling; în cazul în care elevul nu ar dispune de mijloacele financiare necesare, statul i-ar elibera nişte vouchere educaţionale; în ceea ce priveşte sănătatea, ar urma să fim îngrijiţi doar în spitale particulare, iar serviciile de sănătate ar fi suportate doar din asigurări private; piaţa muncii ar fi liberalizată prin eliminarea prevederilor privind salariul minim şi abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forţei de muncă, iar sistemul public de pensii ar fi treptat desfiinţat; în plus, impozitarea ar fi redusă şi simplificată, ar scădea numărul funcţionarilor, dar şi numărul de poziţii decizionale din administraţia publică centrală şi locală, iar guvernul, în cele din urmă, ar fi concediat: descentralizarea autentică nu se referă la mutarea atribuţiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la Bucureşti la Braşov, ci la concedierea guvernului şi la angajarea responsabilitaţii individului, familiei, comunităţilor locale. Nu în ultimul rând, în manifest se propune desfiinţarea monopolului producţiei de monedă al băncii centrale, concomitent cu restituirea libertăţii cetăţenilor de a-şi alege moneda convenabilă.
Printre asemenea idei exotice, sunt şi câteva care ar putea furniza politicienilor şi politologilor măcar subiecte de meditaţie, dacă nu cumva şi sugestii care să le orienteze activitatea în viitor. Cu toate acestea, chiar dacă nu mă prea pricep eu la filozofie politică, nu mă pot împiedica să mă întreb ce s-ar întâmpla (mai ales în context românesc) cu aceia care, după cei patru ani obligatorii de şcoală, deci la vârsta de 10-11 ani, nu şi-ar mai continua studiile, cu cei care nu ar dispune de mijloace financiare pentru a-şi plăti serviciile de sănătate, cu cei care, în numele liberalizării pieţei muncii, ar fi lipsiţi de drepturi elementare ş.a.m.d. Poate că nu prea sesizez eu subtilităţile, dar libertarianismul şi darwinismul social îmi par a avea un aer de familie. Întorcându-mă la alegoria iniţială, dacă cei puternici nu au grijă de cei slabi, există riscul ca, mai devreme sau mai târziu, cei puternici să se trezească singuri. Şi atunci să vezi cum homo homini lupus est.
Aşa se face că, după ce am participat la spulberarea utopiei egalităţii, parcurgând Manifestul Libertarian şi punându-mă apoi la curent cu ideile destul de năstruşnice (chiar şi pentru gustul meu) ale ideologilor libertarieni, am renunţat şi la speranţa că aş putea vreodată să fiu liber în chip absolut. Acum, din deviza Revoluţiei Franceze (Libertate, Egalitate, Fraternitate) nu mi-a mai rămas decât iluzia, de coloratură postmodernă, a fraternităţii sociale.
Perspectiva postmodernă asupra legăturii sociale este formulată de către Lyotard în Condiţia postmodernă: „Revirimentul” economic în faza actuală a capitalismului, sprijinit de mutaţia tehnicilor şi tehnologiilor, este însoţit, cum s-a mai spus, de o schimbare a funcţiilor statului: plecând de la acest sindrom se formează o imagine a societăţii care obligă la revizuirea serioasă a abordărilor alternative propuse. În câteva cuvinte, se poate spune că funcţiile de reglare şi deci de reproducere sunt şi vor fi din ce în ce mai mult retrase administratorilor şi încredinţate automatelor. Problema cea mare este şi va fi să dispui de informaţii pe care aceste automate vor trebui să le aibă în memorie pentru ca să poată fi luate cele mai bune decizii. Dispunerea de informaţii este şi va fi de competenţa experţilor în toate domeniile. Clasa conducătoare este şi va fi clasa celor care iau deciziile. Deja ea nu mai este constituită din clasa politică tradiţională, ci dintr-o pătură politică formată din şefi de întreprinderi, din înalţi funcţionari, din conducători de mari organisme profesionale, sindicale, politice, confesionale (Jean-François Lyotard, Condiţia postmodernă, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p.35-36).
Totuşi, neîncrezător în legitimitatea cunoaşterii narative, în capacitatea metanaraţiunii de a furniza adevăruri, indiferent că vorbim de metanaraţiunea filozofică, de cea economică sau de cea politică, postmodernismul refuză programatic să-şi articuleze ideile într-un sistem a cărui coerenţă să-i imprime un sens univoc. Dincolo de avantajele evidente ale unui asemenea refuz (urmărind disiparea puterii prin substituirea clasei politice cu una, după cum se poate vedea din citatul de mai sus, alcătuită din experţi, postmodernismul a evitat astfel să fie anexat vreunui tip de discurs politic), în ultima vreme au devenit tot mai vizibile şi dezavantajele. De exemplu, soluţiile economice postmoderne, aşa cum sunt acestea formulate în Postmodern Moments in Modern Economics (David F. Ruccio and Jack Amariglio) sau în Post-Modernism, Economics and Knowledge (Jack Amariglio, Stephen E Cullenberg, David F Ruccio), fiind percepute ca oscilând între socialism şi liberalism, au fost integrate uneia sau alteia dintre cele două orientări şi au sfârşit prin a le legitima pe acestea, conferindu-le un plus de prestigiu. Mai mult decât atât, refuzul postmodernismului de a propune un sistem coerent de soluţii pare a determina în ultima vreme, atât în planul ideilor, cât şi în cel al acţiunii, o mişcare de regres, fie către liberalismul clasic, prin libertarianism, fie către socialismul invaziv care nouă ne este atât de familiar.
Am simţit nevoia să fac o trecere în revistă a acestor orientări ideologice în contextul revizuirii Constituţiei şi asta pentru că m-am întrebat care anume set de idei a inspirat-o. Veţi spune poate că liberalismul social şi neoliberalismul nu au nicio legătură cu libertarianismul, după cum social-democraţia nu are nicio legătură cu socialismul şi comunismul. În acest caz, va trebui totuşi să admiteţi că măcar au rădăcini comune şi că, fără a le confunda, desigur, asemenea trimiteri la rudele lor îndepărtate ne pot ajuta să ne facem o idee asupra spiritului care le animă.
Sau veţi spune poate că sunt naiv. În fond, cui îi pasă în România de vreo ideologie?! Ei bine, eu cred că ar trebui să ne pese. Chiar dacă interesele reale ale politicienilor au doar rareori legătură cu vreo ideologie, totuşi, aceştia îşi legitimează intenţiile, vrând-nevrând, tot prin apelul făcut la un program politic sau altul.
Dar să revin. Cum alineatul introdus în chiar primul articol, cel cu privire la demnitate ca sursă a tuturor drepturilor fundamentale, pare a fi de inspiraţie liberală, mi-am spus iniţial că revizuirea Constituţiei s-a făcut în spirit liberal. Ulterior, numeroase alte articole mi-au confirmat această primă supoziţie. Şi aş fi rămas cu această convingere, dacă la articolul 28 nu aş fi citit că judecătorul poate dispune, în condiţiile legii, încălcarea dreptului la secretul corespondenţei, după ce anterior se precizase că autorităţile statului garantează secretul corespondenţei. Mai mult, aflu din alineatul 4 al aceluiaşi articol că şi procurorul poate să încalce acest drept, dar pentru o perioadă de cel mult 48 de ore. Nu discut aici despre necesitatea unor asemenea măsuri, ci despre introducerea acestor reglementări în Constituţia României: pare astfel că se consfinţeşte dreptul statului (este adevărat, doar în anumite condiţii) de a pătrunde în viaţa privată. O asemenea măsură, pe care libertarienii ar considera-o drept o formă de agresiune din partea statului, nu este nici pe departe una liberală.
Să fie atunci o revizuire în spirit social-democrat? Aşa ar părea, dacă aş citi, de exemplu, formularea introdusă la alineatul 5 al articolului 32: Statul stabilește standarde de calitate în educație pentru fiecare nivel și formă de învățământ și monitorizează respectarea acestora. Iată cât de departe suntem de statul minimalist libertarian. Şi se mai pot găsi în acest proiect numeroase exemple care ne-ar putea îndreptăţi să considerăm că revizuirea s-a făcut în spiritul social-democraţiei. Totuşi, nu îmi este clar care este poziţia social-democrată cu privire la rolul bisericii ortodoxe în modernizarea statului român. Care a fost rolul bisericii ortodoxe în constituirea statului român îmi este limpede, dacă înţeleg prin asta rolul bisericii ortodoxe în constituirea Ţărilor Române, pentru că la statul întemeiat de Cuza nu mă pot gândi. De altfel, tocmai acesta este şi motivul pentru care nu pot să înţeleg cum biserica, instituţie care a furnizat modelul de organizare a societăţii feudale, a contribuit la modernizarea statului român. Probabil că, în concordanţă cu modelul de gândire al contradicţiei dinamice, biserica, instituţie prin definiţie conservatoare, a determinat modernizarea. Mă rog…
Să fie atunci o revizuire în spirit postmodern? Judecând după articolele în care sunt formulate drepturile minorităţilor naţionale (cele mai multe, propuse de UDMR) şi ţinând cont de cel în care este interzisă orice discriminare bazată pe sex, culoare, origine etnică sau socială, trăsătură genetică, limbă, credință sau religie, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, dizabilități, vârstă sau orice altă situaţie, aş zice că revizuirea are şi o notă vag postmodernă. Totuşi, pentru a căpăta o notă pregnant postmodernă, Constituţia ar fi trebuit să recunoască faptul că o majoritate nu poate fi alcătuită decât din minorităţi ale căror interese sunt permanent supuse schimbării şi, ca atare, faptul că majoritatea nu poate fi decât instabilă. O asemenea recunoaştere însă ar fi determinat delegitimarea dreptului majorităţii de a lua, pe parcursul unui întreg mandat, hotărâri în numele tuturor. Chiar mai mult decât atât şi cel puţin din punct de vedere politic, ţinând cont de intenţia de stopare a migrării parlamentarilor de la un partid la altul, proiectul de revizuire a Constituţiei nu pare dispus să accepte existenţa unei majorităţi instabile.
Una peste alta, nu chiar toate sunt rele în acest proiect. Mi s-a părut salutară, de exemplu, precizarea în Constituţie a faptului că România este membră a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Atlanticului de Nord. Altfel, tot n-am reuşit să mă lămuresc către ce tip de stat ne îndreptăm, şi nu mă refer aici la tipul de republică, respectiv la transferul de putere dinspre preşedinte către parlament (acestui aspect ar trebui să-i aloc un articol separat), ci la orientarea ideologică a statului român: va rămâne acesta un stat social sau vom începe să trăim într-un stat care tinde să-şi minimizeze atribuţiile? Tot ce pot spera este că această Constituţie nu va sta la originea întoarcerii la un naţionalism agresiv cu străfulgerări mistice şi nici nu va furniza suport ingerinţelor statului în viaţa privată.
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist
Citeşte şi
Un nou episod, al paisprezecelea, din ROMANUL FOILETON al scriitorului Ionuț Cristache, A DOUA FAȚĂ…
Hubris sau idioțenie, se întreabă în AMERICA LA NOI ACASĂ doamna profesoară Dana NEACȘU…
Despre solidaritatea româno-slavă scrie Radu STATE în rubrica lui CULTURĂ ȘI ISTORIE…
Despre grabă sau respect în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu Cătălina CRISTACHE…
Pompiliu ALEXANDRU scrie despre imaginea fotografică (frânturi de realitate) în CULTURA URBANĂ…
Despre prima slujbă, bănoasă, în LONDRA (LA PAS) scrie Cristian Gabriel GROMAN…
Facebook
WhatsApp
TikTok
