Iniţial, pentru că ne-am propus ca în numărul de azi al Culturii de sâmbătă să abordăm, din diferite perspective, tema vecinului, mă hotărâsem să scriu chiar despre vecinii mei. Material aş avea pentru un studiu sociologic destul de mărişor, nu doar pentru un articol. Şi spunând asta, nu mă refer la vecinii de palier sau de scară… Însă cum din chiar prima copilărie mi s-a explicat că a fi civilizat presupune, printre altele, să nu te cerţi cu vecinii, m-am răzgândit. Vă voi propune deci o incursiune, din perspectiva temei deja amintite, în universul prozelor scurte ale lui Ion Băieşu.
Deşi publicat cu exact 40 de ani în urmă, volumul La iarbă albastră adună între coperţile sale o serie de schiţe a căror actualitate nu a fost afectată de trecerea timpului. Şi spunând asta, mă gândesc că, dincolo de considerentele strict estetice, atâta vreme cât majoritatea românilor continuă să locuiască în blocurile comuniste din cartierele-dormitor (cartiere care, în ultima vreme, ce-i drept, au început să-şi diversifice funcţiile, dar în rău), în oraşe a căror arhitectură poartă încă amprenta destul de vizibilă a perioadei anterevoluţionare, cel puţin în parte, prozele scurte ale lui Băieşu rămân actuale. Să sperăm totuşi că nu pentru mulţi ani de acum înainte. În ceea ce priveşte valoarea literară, o lectură competentă a acestora face Eugen Negrici în Literatura română sub comunism: Absurdul pândeşte de peste tot în opera lui Băieşu şi acest fapt îi asigură locul în literatură. Situaţiile, deşi imposibile, sunt tratate cu rigoarea şi încrederea cu care se vorbeşte de faptele cele mai obişnuite (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003, p. 229).
O întâmplare care frizează absurdul, dar atât de frecvent întâlnită în societatea românească, încât ar putea trece drept manifestare a normalităţii, este cea care furnizează materie epică schiţei Vecinii.
Într-o garsonieră vânată de toţi locatarii unui imobil se mută un tânăr despre care nimeni nu ştie nimic: Seara, locatarii se adunau în curticica blocului şi se forfecau unii pe alţii până târziu. Fiecare ştia despre fiecare cât câştigă, ce are în casă, în cămară, în portofel, în şifonier şi în noptieră, ce-a zis el, ce-a zis nevasta, ce note au copiii la şcoală, cum râde fiecare, cum plânge, cum înjură, ce înjură, cum scuipă şi ce scuipă. Nimeni nu ştia însă nimic despre tânărul mutat de curând. Mă rog, că le luase garsoniera de sub nas (când fiecare avea o mătuşă sau un nepot de adus din provincie) mai treacă-meargă. Dar să nu ştie ei nimic, nimic despre el? Unde lucrează, ce lucrează, cât câştigă, ce rude are, ce mănâncă, ce bea şi, mai ales, ce face toată noapte de ţine lumina aprinsă? ( Ion Băieşu, La iarbă albastră, Editura Facla, Timişoara, 1973, p. 94) Aflându-se în imposibilitatea de a aglutina existenţa tânărului la mocirla comună, exasperaţi, vecinii devin protagoniştii unei ample desfăşurări de forţe: femeii de serviciu i se trasează sarcina de a intra în pielea unui James Bond cu mătură, asociaţia de locatari trimite note informative la IAL şi la IDEB, unei tinere de încredere, lucrătoare de noapte la Lido şi Athénée Palace, i se încredinţează misiunea de a-l acosta şi de a-i pătrunde în locuinţă. Eşuând lamentabil în acţiunea de culegere a informaţiilor, dar fiindu-le imposibil să-şi accepte înfrângerea, vecinii încep să fabuleze, confecţionându-i tânărului o biografie după chipul şi asemănarea propriilor vieţi: un vechi locatar, puşcăriaş reabilitat, lansează ideea că tânărul consumă curent electric noaptea pentru a falsifica bani. Ideea prinde, este împărtăşită de toţi, iar vecinii elaborează un nou plan: sub pretextul achitării întreţinerii, vicepreşedintele comitetului de bloc intră în posesia uneia dintre bancnotele posibil false; este redactată o notă informativă către Miliţie, dar bancnota nou-nouţă se dovedeşte a fi emisă de Banca Naţională. Vecinii turbează: Ce face suspectul, cine e suspectul, de ce e atât de însingurat şi de distant cu ei, de ce nu bârfeşte, de ce nu cere cu împrumut de la vecini, de ce nu primeşte vizite şi nu face chefuri până dimineaţa şi de ce ţine lumina aprinsă toată noaptea (p. 96)?
Comicul, instaurat prin strategia amplificării gradate, îşi împlântă rădăcinile în absurd: contrastând violent cu discreţia tânărului, bolnăvicioasa curiozitate a vecinilor, departe de a fi inofensivă, îşi dezvăluie potenţialul nociv. Pentru simplu fapt că, existând, le contrazice sistemul de valori, personajul este demonizat, devine, din perspectiva acestora, cel mai periculos duşman. Iar situaţia este cu atât mai absurdă, cu cât tânărul, neavând nicio contribuţie la declanşarea nebuniei generale, nu are habar de ceea ce se întâmplă şi, în consecinţă, nu are nicio reacţie.
Intenţionând să demonteze până la cele mai mici rotiţe mecanismul sociopatiei spiritului gregar, Băieşu forţează finalul. Personajul se vădeşte a fi un tânăr savant, face o descoperire ştiinţifică importantă, fotografia lui apare în toate ziarele, surmenat, ajunge la spital şi le provoacă vecinilor, nerăbdători să afle măcar ce boală are, o nouă dezamăgire: – Cum, s-a mirat primul vicepreşedinte al comitetului de bloc, în numele tuturor locatarilor – atât de celebru şi nu e nici măcar ofticos (p. 97) ?
Tot o întîmplare marqueziană, pe parcursul căreia ficţiunea invadeaza realitatea, ameninţând să i se substituie, este cea din Farfuriştii. Aici, victima sigură este un personaj care, evitând din bun simţ să adopte o atitudine fermă, sfârşeşte prin a ceda insistenţelor unor vecini şi participă involuntar la o tentativă de (auto)jefuire. Trezit la trei noaptea de vecinul de la etajul şase şi convins să-l urmeze pe terasa blocului, protagonistul este anunţat de soţia acestuia că fuseseră vizitaţi de nişte extratereştii care tocmai îşi luaseră zborul. Pe parcursul următoarelor zile, personajul este supus unui veritabil asalt informaţional: o mătuşa, o nepoată, un cetăţean din Montevideo, altul căruia casa i-a fost invadată de mucegai devin personaje ale unor întâmplări extraordinare, în care apar sau nu extratereştri. Protagonistul se vădeşte a fi uşor impresionabil: în timp ce se uita deja cu alţi ochi la filmul Invadatorii, aude soneria, deschide, se trezeşte faţă în faţă cu doi „invadatori” şi leşină.
Schiţa rezistă prin schimbul de replici, uneori savuros :
– Şi mătuşa n-a zis nimic?
– Ba da. S-a dus după ei la uşă şi le-a zis: fir-aţi ai naibii! Iar ei au rânjit metalic şi
au mârâit: gura (p. 65)!
Evident, unor asemenea extratereştri cu maniere de cartier nu le poate ţine piept decât o vajnică nevastă româncă. Când se trezeşte din leşin, protagonistul îi redescoperă întinşi pe jos pe cei doi vecini deghizaţi în extratereştri: Între timp se trezise nevastă-mea, intrase peste ei cu o mătură şi-i cocoşase în bătaie. Peste cinci minute a venit Miliţia şi i-a luat ca pe nişte cârpe, după ce mai întâi le-a scos din buzunare un mototol de sute, micile mele economii (p. 67).
Într-o altă proză scurtă, un preş de lână pură, roz bonbon, cu picăţele albastre (p. 69), capătă valenţe simbolice. Îndrăzneala unui locatar de a personaliza spaţiul comun al palierului printr-un obiect de lux, îndrăzneala de a-şi clama deci diferenţa stârneşte furia oarbă a unui vecin (şi acesta, tot de la etajul şase). Comicul face aici loc grotescului, iar absurdul îşi descoperă esenţa malignă. După ce, în cadrul adunării generale de dare de seamă şi alegeri din cadrul blocului, personajul îşi justifică în termenii unor principii de viaţă, deci neconvingător, nevoia de a se şterge pe un asemenea preş de lux, evenimentele încep să se precipite. Perceput drept expresie a sfidării, preşul este maltratat de către unul dintre vecini, care lasă pe el monstruoase urme de noroi. După ce vecinul este identificat cu ajutorul femeii de serviciu, care intră din nou în scenă, însă de data aceasta de partea protagonistului, urmează o încercare de soluţionare a conflictului în justiţie; judecătorul se află însă în imposibilitatea de a se pronunţa: neexistând, pentru un asemenea caz, niciun articol de lege, cazul nu putea fi încadrat. Conflictul escaladează apoi într-un ritm drăcesc:
El mi-a desfăcut preşul fir cu fir, lăsându-mi în faţa uşii un ghem de aţe.
Eu i l-am făcut pe-al lui bucăţi-bucăţi şi i l-am împrăştiat pe scară.
El mi-a spart parbrizul Fiatului.
Eu i-am decupat cu foarfeca un metru pătrat din Trabantul lui.
El mi-a dat cu o scândură în creştet.
Eu i-am aplicat un par în moalele capului.
El mi-a rupt o mână, eu i-am rupt un picior.
El mi-a scos un ochi, eu i-am scos un dinte.
El mi-a tăiat o ureche, eu i-am tăiat buza.
El mi-a scurtat nasul, eu i-am scurtat bărbia (p. 73).
Distribuind cu abilitate în text conatori de mimesis (o modulare a tonului vocii, un gest mărunt, un detaliu ambiental), Băieşu reuşeşte să construiască nu neapărat personaje verosimile (nici nu intenţionează asta, cel mai adesea, personajele nu sunt individualizate prin nume, iar psihologia le este redusă la o dinamică elementară), ci situaţii universale, prin învestirea banalului cu atributele senzaţionalului. În menţinerea precarului echilibru dintre banal şi senzaţional rezidă meritul artistic al celor mai valoroase dintre prozele sale scurte. Încăpăţânându-se să descopere, în întâmplarea măruntă, tarele unei lumi, Băieşu se dovedeşte a fi un ingenios moralist. Şi nu numai. Aşa cum apare în proza scurtă a acestuia, lumea românească pare să fi răsturnat sensul poruncii biblice, transformând Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!, unde aproapele îl desemnează în primul rând pe cel aflat în proximitate, pe vecin, în Urăşte-ţi aproapele! Şi poate că Sartre a avut într-adevăr dreptate. Poate că, parafrazându-l, L‘enfer, c’est les voisins.
DANIEL TACHE este un rafinat critic și istoric literar, eseist tânăr și doctor în filologie, dar și profesor de CARABELLA…
Citeşte şi:
1.În ROMANUL FOILETON, Radu Cristea, personajul din A DOUA FAȚĂ este deja vecin cu Casa Albă…
2.Bogdan CERNAT visează la noi și la vecinii noștri, în săptămânala lui CULTURĂ ECONOMICĂ…
3.Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, vă face cunoștință cu o vecină din Drumul Taberei…
6.Radu STATE, în CULTURĂ ȘI ISTORIE vă propune o poveste despre vecini în Evul Mediu românesc…
9.Vecinul nostru de la LONDRA LA PAS, Cristian Gabriel GROMAN, e un englez nostalgic…
10.Pompiliu ALEXANDRU atacă în CULTURA URBANĂ tema noastră comună, cu mijloace filosofice…
Facebook
WhatsApp
TikTok
