Dicţionarele româneşti definesc diferit termenul naţionalism: Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale – DEX’98; Politică și ideologie care urmăresc întreținerea izolării și ațâțarea urii de rasă și naționalitate. ◊ Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni – MDN. Deşi definiţiile din Larousse sunt singurele care mi se pare acceptabile (1. Doctrine qui affirme la prééminence de l’intérêt de la nation par rapport aux intérêts des groupes, des classes, des individus qui la constituent; 2. Mouvement politique d’individus qui veulent imposer la prédominance de la nation à laquelle ils appartient dans tous les domaines), pentru că nu vreau, consultând un dicţionar francez, să fiu acuzat de cosmopolitism, voi apela, pentru a mă lămuri ce presupune naţionalismul, la o metodă indicată în Noul Testament, cartea de căpătâi a creştinismului (credinţă pe care naţionaliştii români interbelici de la „Gândirea” o vedeau drept factor constitutiv al spiritualităţii româneşti, uitând, de ce oare, că Maica Domnului, de exemplu, era evreică): Feriţi-vă de profeţii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară se culeg struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7, 15-20, Biblia, varianta Anania).
Vă propun, altfel spus, să judecăm pomul după roade şi naţionalismul după fapte (am optat pentru această metodă şi pentru că ne va scuti, printre altele, de interminabilele nuanţări care nu-şi au locul în acest articol), adică să aruncăm o privire asupra isprăvilor câtorva dintre naţionaliştii români care au avut şi posibilitatea să-şi pună în aplicare ideologia.
Nichifor Crainic, cel care mărturiseşte în memorii (Zile albe, zile negre) că era autorul discursurilor pe care Corneliu Zelea-Codreanu la ţinea în parlament (pentru că acesta din urmă era incapabil să lege coerent trei propoziţii), după ce trăieşte timp de 15 ani coşmarul închisorilor comuniste, se înregimentează în aparatul de propagandă al partidului unic, scriind după 1962 la ziarul „Glasul Patriei”, ziar prin care puterea încerca să-i convingă pe românii din exil de binefacerile comunismului.
Carol al II-lea, regele care a făcut figură de protector „renascentist” al artelor (s-a întors în ţară în 1930 şi ca urmare a unei campanii conduse de Nae Ionescu, motiv pentru care, cel puţin pentru o perioadă, ideologul mişcării legionare devine un personaj extrem de influent în cercurile puterii, iar în articolele care apăreau în „Cuvântul”, trimiterile la o nouă Renaştere erau destul de frecvente), după 8 ani de domnie presăraţi cu numeroase scandaluri de corupţie şi asasinate politice, instaurează în 1938 o dictatură de inspiraţie fascistă, pentru ca în 1940 să cedeze o treime din teritoriul României şi să renunţe apoi la tron în favoarea fiului său Mihai, de fapt în favoarea administraţiei pro-germane conduse de Ion Antonescu.
Ion Antonescu pune, în fapt, armata română sub comandă germană, îndeplinindu-şi astfel promisiunea făcută lui Hitler, care îl ajutase să se debaraseze de legionari, dar are grijă să dea acestui act de trădare aerul unuia izvorât din dragoste de ţară (Români, vă ordon, treceţi Prutul!), după care, în 1942, când era deja convins că războiul este pierdut, continuă să trimită la moarte sigură, în asediul Stalingradului, zeci de mii de soldaţi români, pentru că îi dăduse lui Hitler „cuvântul de ofiţer”, ceea ce nu l-a împiedicat apoi să încerce, în numeroase rânduri, încheierea unei păci separate cu Aliaţii.
În fine, Nicolae Ceauşescu, ultimul mare naţionalist, după ce îşi înfometează poporul, ordonă armatei române, în decembrie 1989, să tragă în români.
Evident, acestea sunt doar câteva exemple. Pentru că toate aceste fapte sunt arhicunoscute, nu am făcut trimitere la surse istoriografice. În plus, nu am considerat necesar să iau în discuţie naţionalismul secolului al XIX-lea, odată ce el a condus la şi a legitimat naţionalismele secolului trecut.
Cum este posibil ca indivizi care pun mai presus de orice valorile naţionale să se întoarcă împotriva propriului popor? Este posibil tocmai pentru că pun, mai presus de orice, valorile naţionale. Mai presus de orice, adică mai presus de oamenii care alcătuiesc naţiunea. Încercam, într-un articol anterior, să definesc, în cuvinte simple, patriotismul: Dragoste de ţară, adică dragoste de pământul tău, de locul în care trăieşti împreună cu ai tăi, de ceea ce ai moştenit şi vei transmite mai departe. Ideologia naţionalistă pune accent, în definirea statului, pe criteriul etnic, patriotismul defineşte statul în funcţie de criteriul teritorial. Astfel, naţionalismul şi patriotismul sunt cel puţin antonime parţiale. Nu poate fi patriot cel care pune naţionalitatea căreia îi aparţine mai presus de alte naţionalităţi şi/sau naţiunea mai presus chiar de cei care o alcătuiesc, de cei cu care împarte pământul patriei. Şi reciproca este valabilă: Raed Arafat poate fi considerat un patriot român, dar nu va fi niciodată un naţionalist român.
În plus, spre deosebire de teritoriu, reper concret, obiectiv, valorile pe care naţionalismul le consideră mai importante decât chiar viaţa celor care alcătuiesc naţiunea, în majoritate abstracte, subiective, îi furnizează acestuia capacitatea de a face posibilă aproape orice manipulare şi de a justifica astfel tot soiul de orori (este suficient să ne gândim la ororile din lagărele naziste).
Punând accent pe criteriul etnic, naţionalismul dă expresie unei logici care operează prin discriminare şi excludere. Este expresia logicii terţului exclus, atât de familiare Europei pe parcursul ultimelor două milenii şi care ne-a condus, în cele din urmă, nu doar prin extrema dreaptă, ci şi prin extrema stângă (să nu uităm principiul leninist Cine nu este cu noi este împotriva nostră), la Al Doilea Război Mondial.
Înscriindu-se în mişcarea generală de reformare a logicii în concordanţă cu necesităţile lumii moderne, un român, Ştefan Lupaşcu, propunea în 1940, în Experienţa microfizică şi gândirea umană, un nou model de gândire, model cu ajutorul căruia să depăşim logica clasică: În general, trebuie să legăm între ele raţionalul şi iraţionalul, identitatea şi nonidentitatea, invariantul şi variantul, extensitatea şi intensitatea etc., prin intermediul acestui raport constitutiv de complementaritate contradictorie, cu dualitate de termeni dinamici, cu dublu aspect principial care comportă, pentru fiecare termen, trecerea de la potenţial la actual şi trecerea de la actual la potenţial, unul din termeni acţionând asupra celuilalt (Ştefan Lupaşcu, Experienţa microfizică şi gândirea umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 278).
Asemenea modele de gândire, care nu exclud, ci includ, prin complementaritate contradictorie, polivalenţă (Jan Łukasiewicz) etc., guvernează ideologia Uniunii Europene. Şi asta, citându-l din nou pe Dumitru Constantin Dulcan, pentru că într-un stat civilizat, fiecare om are dreptul de a fi apărat de libertatea abuzivă a altuia (Dumitru Constantin Dulcan, În căutarea sensului pierdut, vol II, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008, p. 336).
Dacă Europa, după Al Doilea Război Mondial, ar fi continuat să gândească în maniera sau… sau…, în loc să gândească, precum în anecdota despre judecata lui Solomon, în maniera şi… şi…, ar fi dovedit că nu a învăţat niciuna dintre lecţiile istoriei. Şi este deja un loc comun că cine nu învaţă nimic din istorie este condamnat să o repete.
DANIEL TACHE este profesor la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist și, mai ales, un dascăl în vacanță…
Cite;te ;i
1.Episodul al cincisprezecelea din A DOUA FAȚĂ, romanul în foileton al scriitorului Ionuț CRISTACHE…
2.Fața lui Obama, în AMERICA LA NOI ACASĂ, rubrica săptămânală a Danei NEACȘU, din New York…
4.În AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, domnul Actor Puiu JIPA zice: hai cu mine…
5.Despre respect (în alt sens) scrie Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
6.Înțelepciunea Tibetului în CULTURA URBANĂ, cu profesorul Pompiliu ALEXANDRU…
Facebook
WhatsApp
TikTok
