Mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, să fiu întrebat ce poet îmi place. N-am ştiut să răspund. Poate şi pentru că nu-mi plac poeţii, îmi plac doar poeziile pe care ei le scriu. Şi nici poeziile nu-mi plac toate, doar unele, destul de puţine la număr. În ultima vreme, este adevărat, am fost întrebat tot mai rar. De fapt, anul acesta nu m-a întrebat nimeni. Trăim vremuri interesante şi nu prea mai avem timp de poezie. Sau, mai bine spus, ne trăiesc ele pe noi. Iată de ce m-am hotărât să încep aici o nouă serie de (aproape) articole, în care să prezint, în cuvinte puţine, poeziile care îmi plac. Şi acum, prima poezie:
credeam că sunt la capătul puterilor
şi deodată am văzut marea
mă privea, era în asfinţit şi-şi spunea:
credeam că sunt la capătul puterilor
şi uite-l deodată cum se-ndreaptă întrebător spre mine
ce-o fi vrând?
(marea, Florin Mugur)
O teribilă sfârşeală şi marea. Cuprins de o oboseală existenţială asemănătoare, Eminescu (ei, da… am obosit să tot spun eul liric) îşi dorea să moară la marginea mării, răsturnând perspectiva din care definim limanul. Atât doar că marea lui Florin Mugur nu pare a fi chiar cea din Mai am un singur dor. Credeam că sunt la capătul puterilor, dar nu mai cred. Ceva s-a întâmplat. S-a întâmplat că am văzut marea.
Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec și mor/ Ca și miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mării infinit… Asta pentru a rămâne în sfera poeziei eminesciene, unde marea nu doar facilitează eliberarea prin depersonalizare, ci, iată, poate servi şi drept comparant lumii. Este marea lui Florin Mugur lumea? Atunci cum rămâne cu oboseala de a fi în lume? Îmi amintesc albatroşii lui Baudelaire, mari păsări călătorind pe mare/ Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând/ Corabia pornită pe valurile-amare. Marea, albatroşii, marinarii care îi schingiuiesc.
Dar îmi amintesc şi chemarea din Briză marină şi marea în care se aventura Corabia beată. Şi asta pentru că marea lui Florin Mugur se dovedeşte a fi un potenţial partener de dialog. Şi chiar unul care, în asfinţit fiind, experimentează aceeaşi oboseală existenţială, născută din nevoia, niciodată împlinită, de comunicare.
Plasată în deschiderea volumului Spectacol amânat, poezia are aerul unei arte poetice. Poetul se îndreaptă către marea de cititori. Poezia ar trebui să se nască din acest dialog. Se naşte? Mai este posibil astăzi un asemenea dialog? Nu ştiu… Ştiu însă că ori de cîte ori sunt obosit îmi spun că ar trebui să văd marea.
DANIEL TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN CARABELLA, din Târgoviște…
Citeşte şi
NERO, BRAC GERMAN, episodul unsprezece…
STRATEGII DE DISTANȚARE, cu domnul profesor Petre STOICA…
JUNIOR DE CARABELLA, cu Daria STEMATE…
JUNIOR DE WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…
Când s-o făcut… poama, LA BORTA RECE cu Radu PĂRPĂUȚĂ…
Doamna profesoară Mihaela MARIN și rubrica sa CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE…
ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI și doamna Mariana OPREA STATE…
Pompiliu ALEXANDRU , doctor în filosofie și rubrica lui CULTURA URBANĂ…
Teodor Constantin BÂRSAN și CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI…
SOVIANYSME cu… Octavian SOVIANY…
Domnul Puiu JIPA și rubrica sa AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ…
MELANCOLII, cu doamna Constanța POPESCU…
CULTURĂ ȘI ISTORIE, cu Radu STATE și nu prea…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE, cu fosta târgovișteancă din Drumul Taberei, Cătălina CRISTACHE…
SUPLIMENT la CDS, o dedicație specială din Moldova…
Facebook
WhatsApp
TikTok
