CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: De ce scriu la Gazeta Dâmboviţei…

M-am tot întrebat, pe parcursul ultimelor luni, de ce scriu la Gazeta Dâmboviţei. De fapt, m-am întrebat, înainte de toate, de ce scriu, abia apoi de ce la Gazetă, pentru că, dacă mi-aş deschide un blog, îmi imaginez că numărul cititorilor pe care i-aş avea nu s-ar schimba în mod semnificativ. Firească întrebare, complicat răspuns… Complicat, pentru că are legătură cu tot ceea ce eu mă încăpăţânez să consider că este important.

Dar să vă spun mai întâi care nu sunt motivele pentru care scriu…

Nu scriu pentru bani. Colaborând la Gazetă pro bono, mi-am rezervat libertatea de a scrie doar ceea ce mi-a dictat conştiinţa. În gazetăria românească actuală, majoritar aservită politic şi/sau economic, a scrie liber este un lux. Un lux pe care, iată, mi l-am permis: am scris despre români şi maghiari, despre textele din muzica românească actuală, despre criza coreeană, despre noul proiect al Constituţiei României, despre naţionalism şi patriotism, despre Biserica Ortodoxă Română, despre Roşia Montană, despre rezultatele recensământului din 2011, dar mai ales am scris despre un anume mod românesc de a face politică.

Nu scriu pentru glorie. Cu excepţia unei aproape recenzii (De ce sunt românii altfel, Lucian Boia) şi a câtorva consideraţii pe marginea Mendebilului lui Mircea Cărtărescu, am evitat să scriu despre scriitorii şi cărţile la modă; dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi asigurat, probabil, biletul de intrare în lumea bună. Dar eu am scris despre Rumegând între antilope, în opinia mea, cel mai reuşit roman al lui Ionuţ Cristache, despre cartea de interviuri a Rodicăi Lăzărescu, despre poezia (insuficient cunoscută) a lui Daniel-Silvian Petre, despre cronicarii moldoveni şi munteni, despre proza scurtă a lui Ion Băieşu, despre Dumas şi Balzac, despre Scrisoarea III, dar şi despre o poezie lui Florin Mugur; am luat două interviuri (unul, Ioanei Pioaru, celălalt, lui Daniel-Silvian Petre) şi continui să cred că cel puţin unul dintre ele este printre cele mai interesante din presa culturală românească a acestui an, meritul pentru acest lucru revenindu-mi mie doar în extrem de mică măsură.

Nu scriu pentru că n-aş putea trăi altfel. Pot şi încă foarte bine. Am tot încercat să aud vocea vreunui daimon dintre aceia care nu-ţi dau pace, supunându-te nenumăratelor chinuri ale creaţiei. N-am auzit-o… Din acest motiv n-am terminat (şi mă întreb dacă o voi face vreodată) nici seria Scrisorilor către tine, nici seria Amintirilor din Ţara de Carton, din care am publicat doar două capitole. Însă un volum intitulat Poezii de dragoste pentru nevastă-mea cu siguranţă va vedea cândva lumina tiparului.

După această cam prea evidentă eschivă, a venit momentul să vă spun de ce scriu…

Pentru că, în ciuda a tot şi toate, continui să am încredere în oameni, continui să cred că răul, minciuna şi urâtul nu ne definesc, că sunt doar accidente născute din ignoranţă, teamă şi resemnare. Eu cred că a scrie este un act de încredere. Încredere că, aşa cum în copilărie aşteptam cu sufletul la gură ca personajul pozitiv să triumfe (câţi dintre noi s-au identificat vreodată cu personajul negativ?), este suficient să descoperim că binele aparent este cea mai ingenioasă mască a răului pentru a începe, fiecare pe cont propriu, atât de necesarul proces de exorcizare. Încredere că, precum ne indică etimologia cuvântului curaj (lat. coraticum, de la cor – inimă; curajos=inimos), imediat ce teama este privită drept în ochi, începe să-şi piardă consistenţa, făcând loc adevărului născut din iubire. Şi încredere că, fie şi în cazul în care lumea nu are un sens, deşi mă îndoiesc, viaţa noastră cu siguranţă are unul, cel puţin acela pe care chiar noi i-l dăm. Ne suntem datori nouă să ne valorificăm la maximum potenţialul. Să ne punem astfel în acord cu universul. Iar universul nu poate fi decât frumos. Sună cam renascentist? Poate că, aşa cum credea Eliade, avem nevoie de o nouă Renaştere. Acelaşi Eliade care îşi deschidea Oceanografia cu o Invitaţie la ridicol… Ei, da… Şi!?

De ce scriu la Gazeta Dâmboviţei?

Că noi, cei care colaborăm la acest supliment cultural, suntem, într-o măsură mai mare sau mai mică, legaţi de Carabella, mi se pare puţin important.

Mai important mi se pare exerciţiul de democraţie pe care l-am reluat cu fiecare apariţie a suplimentului. Profesori, artişti, istorici, economişti, sociologi, jurnalişti, elevi ne-am debarasat de veleităţi şi ne-am întâlnit timp de aproape un an într-un spaţiu al comunicării civilizate, dar fireşti, unde, neîngrădiţi de interesele care se întâmplă să mai dicteze prin presa românească şi eliberaţi de prejudecăţi, ne-am enunţat punctul de vedere, am ţinut cont de punctul de vedere al celuilalt (mai ales atunci când era radical diferit de al nostru), am semnalat şi criticat deraieri politice şi sociale, am căutat şi am propus soluţii. Am încercat să redefinim firescul într-o lume care ni s-a părut nu de puţine ori nefirească, aşa cum doar o lume în continuă şi accelerată schimbare poate părea. Şi am recurs pentru asta la filozofie, istorie, economie, literatură, fotografie, grafică.

Dar mai ales ne-am adresat vouă, cititorilor. Cu speranţa că, pentru a vă convinge de lipsa hainelor împăratului, este suficient uneori să-l arătăm pe acesta cu degetul. Dar şi nădăjduind că, citindu-ne, veţi afla că nu doar voi priviţi spre trecut când cu mânie, când cu duioşie, că nu doar voi priviţi spre viitor când cu teamă, când cu speranţă. Nădăjduind că, în felul acesta, vă veţi simţi mai puţin singuri. A… Era să uit… Nu în ultimul rând, că nu doar voi, atunci când nu mai ştiţi cum să faceţi faţă prezentului, vă refugiaţi în lectura unei cărţi. Poate chiar a uneia recomandate de mine, în suplimentul Cultura de sâmbătă…

Un an 2014 mai bun vă doresc! La mulţi ani!

 

 

DANIEL TACHE  este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național CONSTANTIN  CARABELLA, din Târgoviște…

 

Citeşte şi

Roman foileton, NERO, BRAC  GERMAN, episodul 13 …

LA BORTA  RECE, cu domnul Radu PĂRPĂUȚĂ, un răsfăț stilistic de sfârșit de an…

SUBSTITUIRI, cu doamna Dana  NEACȘU,  un serial excepțional, într-o confesiune tulburătoare…

SOVIANYSME, cu Octavian  SOVIANY…

Un mare regizor, Constantin VAENI și rubrica sa ÎN  CALEA  LUPILOR  DE  IERI  ȘI  DE  AZI…

Desigur, o bogată  PICĂTURĂ  CHINEZEASCĂ…

MELANCOLII, cu doamna Constanța  POPESCU…

JI-PISME  DE  SÂMBĂTĂ, poeme altfel, de Puiu JIPA…

JUNIORI  DE  CARABELLA, despre draga de  școală, cu  Marius  Alexandru  DINCĂ…

CORESPONDENȚE  SUBIECTIVE, cu domnișoara  Erica  OPREA…

POMPIJIPISME și interferențe metaforice…

LONDRA  LA  PAS,  cu Cristian  Gabriel  GROMAN  și dorul lui de casă…

Scriitorul  târgoviștean  Ioan  VIȘTEA,  cu RAFTUL  CU  PROZĂ  SCURTĂ…

Marele actor  Puiu  JIPA și rubrica sa  AȘA  O  LIPSĂ  DE  INCULTURĂ…

CULTURA  LA  MARGINEA  ȘOSELEI  și Teodor  Constantin  BÂRSAN…

Domnul profesor  Petre  STOICA și  STRATEGII  DE  DISTANȚARE…

JUNIORI  DE  CARABELLA, cu domnișoara Daria STEMATE…

Domnișoara  Ioana  PIOARU și  rubrica ei  LECȚIA  DE  ZBOR…

Doamna profesoară  Alexandra  VLADOVICI  BÂRSAN  și  REFLECȚII  PEDAGOGICE…

REFLECȚII  MINORE, cu domnul profesor  Alexandru  IACOB…

CULTURĂ  ȘI  EDUCAȚIE, cu doamna profesoară  Mihaela  MARIN…

Domnișoara Alexandra  MOCANU  și  rubrica  ei  STUDENȚEȘTI…

Doamna Dana NEACȘU, doctor în filosofie, cu  AMERICA  LA  NOI  ACASĂ, direct din New York…

TERAPII  ÎNGÂNDURATE, cu scriitorul Ioan VIȘTEA…

CULTURA URBANĂ, cu domnul doctor în filosofie  Pompiliu  ALEXANDRU…

CULTURĂ  ȘI  ISTORIE, cu doctorul în istorie  Radu  STATE…

Doamna Mariana OPREA STATE și rubrica ei, ARTIFICII  DE  LÂNGĂ  SERELE  CU  FLORI…

JUNIOR  DE  WORCESTER, cu Bogdan VLĂDUCĂ…

Radu  GEORGESCU și rubrica sa  CULTURA  GLOBALĂ…

PLIMBĂRI  BUCUREȘTENE, cu domnișoara Cătălina  CRISTACHE…