Am ajuns încet la librărie. În sfârşit o oază de linişte după o zi infernală. Nu am mai călcat de ceva vreme pe aici. Scrutez de la un capăt la altul, analizez minuţios fiecare carte de literatură, fiecare titlu, copertă. Răcoarea şi muzica bună nu fac decât să mă binedispună.
A trecut aproape o ora de când sunt în librărie. Citesc fragmente din cărţile noi, recent publicate. Regretabil, o stare de greaţă începe să mă cuprindă. Fără să vreau am ajuns să văd „the big picture”. Grotesc, absurd, aberant, redundant – o pleiadă întreagă de sinonime îmi trece prin minte. Nici măcar nu mai merită să folosesc verbe. O risipă imensă de talent, de cuvinte, de sentimente, fie ele şi false, exprimate cât mai colorat posibil – risipă de materie şi spaţiu. Prea mult, prea mult îmi vine să strig, dar ştiu că revolta mea nu are de-a face cu această librărie, cu cărţile, cu scriitorii care publică mult, agresiv şi inutil şi care în cele din urmă îmi provoacă o totală repulsie faţă de literatura contemporană. Greaţă mea e la nivel existenţial, nu doar intelectual. Aici însă pot să-mi manifest revolta nestingherit. Cărţile nu îmi pot răspunde. Nu îmi pot da replici isteţe care să mă pună la punct. Numai pe ele îmi pot vărsa nervii; pe ele şi pe oamenii care nu au nimic mai bun de făcut decât să mă asculte. Acum îmi readuc în minte motivul pentru care am renunţat să mai am de-a face cu literatura, cu cărţile în general. Sila pe care mi-o produc, impertinenţa şi tupeul. Dar îmi aduc aminte de un obiect cu totul şi cu totul nesemnificativ, ascuns strategic în buzunarul hainei mele. Un mic artificiu care poate da o pată de culoare existenţei mele cotidiene şi plimbărilor citadine. Un mic joint, pe care încet, prudent, îl scot din buzunar, sperând că nu mă observă nimeni. Mă retrag într-o aripă mai puţin populată a vechii librării. Îmi aprind jointul şi trag în mine cu sete primul fum. Cam târziu… deja am fost văzut… priviri stupefiate, perplexe. Târziu pentru mine şi târziu şi pentru ei. Ţigara cu Mary Jane şi-a făcut efectul rapid şi mă înalț încet, odată cu fumul ei. Sunetele sunt de acum estompate…„Iarbă” aud pe cineva şoptind. Nu ştiu dacă şi altcineva a perceput ridicolul situaţiei, dar mă apucă un râs isteric ce are menirea de a enerva la culme clienţii care răsfoiesc carte după carte. Sunt revoltat deja! Ce experienţă originală – nimeni nu înţelege – de a fuma stupefiante într-o librărie. Ce păcat… Sunt singur… neînţeles şi euforic din cale afară. Acum pot citi liniştit fără teamă că tusea m-ar putea cuprinde.
„Au trecut vreo două ceasuri de când am intrat în librărie”, gândesc cu mintea cuprinsă de ceaţă… În realitate însă, nu sunt decât 5 minute, la sfârşitul cărora sunt dat afară şi aruncat în stradă, în cotidian, în absurd, în banal. Încercarea mea de psihonavigație a luat sfârşit. Mă apucă o depresie cumplită. Îmi vine să mă întorc şi să strig asemenea lui Quasimodo cu o voce lugubră şi grotescă „sanctuaire, sanctuaire”!
Dar îmi aduc aminte de banalul şi omniprezentul meu joint. Îl ţin uşor între buze şi simt gustul şi mirosul respingător al plantei magice. E o ploaie măruntă afară. Încerc să îmi imaginez ţări exotice, palmieri, scene psihedelice, plaje şi oameni pe culmile fericirii. Aiurea… nu sunt decât un junkie pe culmile disperării într-un oraş gri apăsat de urâţenie şi mizerie.
În plimbarea mea nefericită trec întâmplător pe lângă marea catedrala bizantină a oraşului. La o străduţă de ea, în apropiere, o casă veche şi frumoasă adăposteşte acum un night club. Hmm… Se spune că Dumnezeu are simţul umorului, dar Diavolul e de-a dreptul un desăvârşit comediant. Gluma proastă a prinţului întunericului mă amuză peste măsură. O răspântie morală. Sacrul şi profanul. În varianta creştină, desigur. Sunt sigur că un practicant al vechilor religii păgâne ar fi văzut poate puţin altfel lucrurile. Şi de ce nu ? Oare ce să aleg… sacrul creştin sau sacrul păgân, eleusian, hedonist? Reclama luminoasă a Satanei mă atrage din ce în ce mai mult. Hotărât lucru – marketingul, sub toate formele lui, nu este punctul forte al bisericii. Unde sunt reclamele luminoase, panourile, ledurile, casetele, pliantele printate colorat şi naiv cu „Dumnezeu te iubeşte”? Campania de publicitate a bisericii lipseşte cu desăvârşire. Însă acum, pentru moment, vreau să fiu un decăzut, un hedonist, un dionisiac… este timp şi pentru penitenţă, pentru căinţă şi asceză.
Dintr-o dată am o epifanie… aflu că suntem în Săptămâna Mare. Afişul de pe uşă informează clienţii despre oferta pascală a clubului şi programul special din sărbătoarea Paştelui. Campania de publicitate a Satanei e de invidiat. Nu ştiu cum să reacţionez. Beatitudinea mea narcotică şi euforia s-au risipit demult. Nu pot să fiu dezgustat. Dezgustul este pentru ipocriţi. Nu pot decât să izbucnesc în râs sau să plâng. Am senzaţia că văd un film prost, că asist la o piesă grotescă de teatru. În realitate, afişul nu poate decât să mă incite. Înseamnă că lumea nu e aşa absurdă cum o credeam. Din moment ce există o asemenea încălcare a valorilor, există şi o lupta. Dintre cine şi cine ? Care sunt adversarii? Ce mai contează! Există un război, se dau lupte. Avem pentru ce lupta, ideea pentru care pot muri sau trăi, aşa cum spunea filosoful danez. Care va fi ea, rămâne la latitudinea fiecăruia să o descopere. Există o luptă între bine şi rău. Deşi aşa este, ideea mi se pare cel puţin maniheistă, deci naivă, dihotomia această puerilă între două concepte obscure şi relative, născocite de om, mă determină din ce în ce mai mult să dau dreptate marelui nebun al filosofiei germane, Nietzsche – autor al celebrei „Dincolo de bine şi de rău”. Dar de ce aş da crezare tuturor acestor elucubraţii filosofice şi pseudo-filosofice, întrucât doar adevărul meu personal constituie o bază pentru gândirea şi pentru toate convingerile mele. Dar decid să mă desprind de toate aceste consideraţii şi reflexii inutile şi descind în infern asemenea lui Dante. Desigur că infernul aici, se pretinde a fi paradis, iar demonii pretind a fi îngeri şi sfinţi, iar pentru naivi, ignoranţi, disperaţi şi narcotici, aşa şi este.
…Orice curvă poartă în suflet un înger muribund. Orice femeie decăzută mai are în sine germenele inocenţei, inocenţa la care nu se mai poate întoarce. Procesul este ireversibil. Social, psihologic, ontologic, metafizic, teologic, în fiecare dintre noi, un înger moare odată ce am decis să renunţăm la puritate. Din acest punct de vedere, de la săvârşirea primului act, avem în faţă un drum întins, bine bătut, care ne duce direct spre iad. Drumul este uşor şi lin şi te invită să îl parcurgi de la primul până la ultimul păcat. Inocenţa a murit demult în aceste femei, iar în sufletul lor, locuri vacante nu mai sunt decât pentru demoni. Îngerii nu mai pot sălăşui. Dar au rămas regretele, undeva, într-un colţ ascuns al sufletului…
Tristeţea din ochii lor… Captive ale păcatului… Mirosurile puternice, semi obscuritatea, lumânările, dansurile, toate mă duc cu gândul la un sanctuar. Dar nu e decât unul din cele 9 cercuri ale infernului şi nu îmi mai poate oferi nimic, decât deziluzie şi dezamăgire. Toate mijloacele pe care le folosesc pentru a gusta puţin din fericire nu fac decât să mă aducă la un nivel de sacră deziluzie în care ştiu că ceea ce urmăresc, că ceea ce caut cu atâta patimă, nu e decât o himeră… o fata morgana.
„Ce rost mai are totul atunci când cerul se oglindeşte chiar şi într-o baltă de urină…”, îmi şopteşte cineva.
După cuvinte, pare a fi un bătrân profet – în aparenţă, nu este decât un alcoolic erudit. Şi pentru că nu mai are bani cu care să arunce în jurul său, aruncă cu citate vechi, fără rost şi cu vorbe de duh, care nu mai spun nimic rătăcitului din mine. Cât de ridicol poate fi! Un profet ca din vremurile antice, într-un bordel, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, blestemând, afurisind, şi dând ultimatumuri poporului ales, uitându-se cu jind, din timp în timp, la târfele care dansează lasciv. Izbucnesc în râs, imaginându-mi-l în această postură hilară, asaltat de curve, şi îi spun că nu mai avem nevoie de profeţi. Profeţi şi apostoli. Un fel de agenţi de publicitate, promoteri ai lui Dumnezeu.
Nu mai suport nicio clipă aici; mirosul fetid al acestor fiinţe şi pestilenţa umană manifestată la acest nivel, mă pun pe fugă. Încă o dată, sunt Quasimodo – strig „sanctuaire, sanctuaire”! Când nu vom mai căuta refugii, când ne vom simţi la fel de natural în iad ca şi în răi, atunci vom fi cu adevărat liberi… atunci vom fi proprii noştri stăpâni. Dar eu sunt în căutarea disperată a unui sanctuar şi plâng neîncetat, chiar dacă ochii au refuzat să o mai arate. Aş vrea să ştiu că am un refugiu, aş vrea să ştiu că există un Demiurg bun la picioarele căruia să mă închin şi să mă ascund… însă tot acest decor urât îmi infirmă toate bănuielile şi îmi distruge orice speranţă. Şi totuşi, mai este un loc unde sper să îmi pot găsi alinare, unde pot fugi de noaptea aceasta care pare că nu se mai termină şi care vrea cu tot dinadinsul să-mi închei cât mai curând socotelile cu lumea, cu existenţa mea, cu mine însumi.
Continua mea lupta cu demonii este incitantă. Sau cel puţin aşa o denumesc. Nu ştiu dacă aceşti demoni există în realitate. Probabil că îmi născocesc inamici asemeni unui dictator paranoic. Numai că în cazul meu, activităţile subversive ale presupuşilor mei inamici sunt cât se poate de reale şi cât se poate de condamnabile.
Biserica… ah, acest artificiu menit să ne îndepărteze cât mai mult de Dumnezeu… La fel de bine aş putea să îmi caut mântuirea în recepţia unui hotel. Biserica, pierzând din tacticile sale de manipulare prin teroare, şi-a pierdut şi eficacitatea. De aceea, stau acum în faţa acestui altar, ca în faţă tronului unui împărat senil şi bătrân care nu mă aude şi nu mă poate înţelege. Mă gândesc totuşi că Dumnezeu mă va salva indiferent de cât de multă evlavie îmi inspiră acest locaş sfânt. Dacă mi-aş fi întors faţă de la Dumnezeu şi aş fi renunţat la orice speranţă… însă m-a prins în capcana ei şi nu pot renunţa la ea, asemenea unui drog puternic.
Preotului care slujeşte aici, aş vrea să-i spun doar din plăcerea de a-l vedea cât de cât dezorientat, că se închină unor iluzii, însă îi întâlnesc privirea şi îi e mintea mult mai rătăcită decât a mea. Aş vrea să-i spun că el şi toţi cei ce sunt în situaţia lui, nu sunt decât funcţionari în slujba Minciunii, căci să afirm că este un funcţionar în slujba lui Dumnezeu, ar fi o mare blasfemie şi un mare neadevăr. Ce caut aici, de ce îi complic eu viaţa m-ar întreba, cu ce ar putea el să mă ajute pe mine, însă nu vedeţi că nu pot ajunge la certitudine decât regăsindu-mi rătăcirea în el?
Fie că dormi pe banca unui parc sau într-un „king size’ bed” dintr-un hotel de 5 stele, totul este acelaşi în esenţă; fericirea este scopul ultim, iar rezultatul la care ajungem după o viaţă întreagă irosită în căutarea fericirii este… cu totul şi cu totul imposibil de desluşit.
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, tânăr prozator și poet, locuiește la Sibiu și n-a uitat adolescența lui târgovișteană…
Citeşte şi
Facebook
WhatsApp
TikTok
