CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN- Monşer, eşti un provincial!

Sunt 100% sigur că ploaia care domneşte peste ţară de vreo săptămână reflectă starea naţiunii. Ploioasă, mohorâtă, depresivă ca un oraş de provincie, câteodată irascibilă şi agitată ca o metropolă. Sau este cumva invers? Starea naţiunii este dată de clima neprielnică? Nu ştiu exact dacă norii sunt atraşi de starea psihică a oamenilor. Însă ştiu că starea drumurilor şi a oraşului, în general, are de- a face cu labilitatea psihică a oamenilor.

E interesant de văzut cum ne comportăm atunci când  nu mai avem loc unul de altul. De obicei îmi ia aproape o oră de condus din inima burgului saxon  stăpânit de baronul local Johannis până în cartierul regal al Domniei sale Regele Cioabă (mai exact Turnişor) în condiţii de ploaie la o oră de vârf (între 3 şi 5 după- amiază).   Edilii care au venit cu  noile reconfigurări ale străzilor (boală a tendinţei spre modernitate) au spus că traficul va fi fluidizat. Fluid, poate, datorită peliculei de apă care face cauciucurile să derapeze, dar nu fluidizat.

Devine un mic infern traficul, în orăşelul ăsta prea mic că să fie mare şi prea mare că să fie oraş provincial, în adevăratul sens al cuvântului. Un infern al claxoanelor, al roţilor care derapează, în răgetul motoarelor  şi al şoferilor.

În condiţii de ploaie torenţială, la ora 4 după- amiază, avansăm încet bară la bară, mi se strică un ştergător (ironia sorţii, cel din faţa şoferului). Nu are rost să mă agit, ignor înjurăturile, claxoanele, privirile ostile şi îmi amintesc de orăşelul pe care l-am părăsit. Îl idealizez puţin şi mi-e dor de un oraş cu adevărat provincial, cu oameni provinciali.  După ce ies din reverie, scap de micul infern rutier, îmi continui treburile pe la diverse instituţii şi întru într-un alt mic infern: infernul birocratic, unde funcţionarii acriţi cu hârţogăria lor sunt demoni ( la rândul lor chinuiţi), unde mersul de la department la department, de la cameră la cameră, călătoria asta sisifică  se aseamănă cu tortura cazanelor cu smoală (dintr-un cazan în altul) mă face să cad din nou în reverie. Şi iar mă întreb, unde este oraşul provincial? A existat vreodată? Există doar în romanul lui Cezar Petrescu sau în piesele lui Mușatescu? Tind să  cred că oamenii provinciali există doar în romane. Un prieten imi reproşează chiar: “Domne’, eşti un provincial!”.  Căci acum tindem cu toţii spre municipii şi metropole, indiferent de oraș sau de administrarea lui, fie că este johanessiană sau borigiană.  Magazinele de renume, deschise în centrul istoric al oraşului ne sporesc patriotismul local, uitând că în sau lângă clădirea respectivă  a locuit poate un primar, guvernator de seamă al oraşului, acum vreo 400 de ani sau vreun poet naţional în trecere prin ţară. „Samuel von Brukenthal, cine e ăsta? Octavian Goga, Slavici? Lasă domne, nu vezi că e Zara? Mihai Eminescu? H&M firmă suedeză! Cioran? Massimo Dutti! Andrei Saguna? Starbucks!”

Municipalo-patia nu se reduce doar la clădiri. Funcţionarii, vânzătoarele adoptă o atitudine condescendentă, eşti un client/pacient/beneficiar/asistat în trecere, ei au de-a face cu sute de clienţi, etc. Păi dacă tot trebuie să fim municipalieni şi metropolitani în devenire, apoi, atunci să fim până la capăt…

Dincolo de micile exagerări şi  de maliţiozitatea din acest articol, inerente unui spirit valah,  rămân totuşi modest, nostalgic şi  provincial…

TEODOR  CONSTANTIN BÂRSAN  este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu  și e fost târgoviștean…

Citeşte şi