Întotdeauna m-am întrebat dacă jocul copiilor nu este o metodă a societăţii prin care se încearcă să li se imprime un rol social. Fetele se joacă cu păpuşile în special, o înclinare spre instinct maternal spre “nurturing”, spre instinctul de cuib, în timp ce băieţii se joacă in preponderenta cu săbii, maşini şi pistoale de jucărie.
Acum câtva timp am asistat la o scenă interesantă într-un supermarket. Un băieţel îi cerea mamei sale să îi cumpere o păpuşă. Bineînţeles că amândoi părinţii l-au refuzat. I-au cumpărat până la urmă altceva şi l-au împăcat. Diferenţa dintre genuri, dintre sexe şi rolurile fiecăruia se face de foarte devreme. De altel e un lucru foarte bun însă mă gândesc oare, direcţiile pe care ni le da societatea, şcoala, familia, direcţiile pe care le primim în viaţă, nu ne limitează puţin? Jucăriile şi jocurile sunt ceva mai mult decât simple obiecte. Sunt simboluri. Ele canalizează un anumit interes, în cazul băieţilor, spre maşini, arme, technologie în cazul fetelor, păpuşi, familie, lucruri care îi vor defini când vor ajunge la maturitate. Încercarea de a inversa puţin rolurile este descurajată de foarte multe ori şi considerata o anomalie. Aceste limitări însă, iau o amploare mult mai mare.
Heterosugestia negativă este mult mai folosită decât cea pozitivă. De câte ori de-alungul vieţii ţi se inocuileaza ideea că nu ai ceea ce îţi trebuie pentru a reuşi în domeniul în care vrei să reuşeşti? Începând cu educaţia, cu sugestiile profesorilor, ale rudelor, prietenilor, colegilor, şefilor ti se spune să renunţi, ţi se spune că nu eşti realist, şi astfel de limitări continuă de-alungul vieţii, eşti prea mare, eşti prea mic, eşti prea tânăr, prea bătrân, prea leneş, prea prost, nu ai timp, nu îţi va permite sistemul, suntem condamnaţi să ratăm, fără pile nu reuşeşti, fii realist, nu e pentru tine, nu contează ce ştii, contează pe cine ştii, iar lista de astfel de sugestii nu se mai sfârşeşte. În consecinţă jocul din copilărie poate în mare măsură defini personalitatea adultului însă îl şi poate limita. Dacă luăm în considerare, abundenţa de jucării din ziua de astăzi şi jocurile pe computer, ne dăm seama cât de îngrădită este creativitatea unui copil. Nu suntem pregătiţi oare prea mult pentru a fi doar productivi şi prea puţin pentru a fi creativi şi inventivi? Este astfel o realitate trtista faptul, că sistemul educativ, familia te pregăteşte să fii o rotiţă într-un sistem şi nu un individ unic care ar putea aduce contribuţii valoroase societăţii. Apropo de contribuţii valoroase societăţii, continuarea în rubrica Reflecţii Pedagogice…
TEODOR CONSTANTIN BÂRSAN este sociolog, tânăr poet și prozator, locuiește la Sibiu, dar e dâmbovițean vechi…
Citeşte şi
Dana NEACȘU, în AMERICA LA NOI ACASĂ scrie despre PITITA copilăriei (în Pucioasa natală)…
Cătălina CRISTACHE, în PLIMBĂRI BUCUREȘTENE povestește despre UN JOC ARGINTIU…
Constantin VAENI, despre JOCUL DE-A ROMÂNIA, în rubrica ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
Dor de copilărie în POEZII, cu doamna Constanța POPESCU…
Mihai Bogdan VLĂDUCĂ , juniorul nostru, despre jocurile copilăriei sale, abia încheiate…
Joc/joacă în AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ, de Maestrul Puiu JIPA…
Leapșa cu părinții în REFLECȚII PEDAGOGICE, rubrica săptămânală a Alexandrei VLADOVICI…
Mendebilul și flacăra violet a nostalgiei, în CULTURA ONLINE, cu Daniel TACHE…
Amintiri din copilărie (blocurile, jocurile), cu Radu STATE în CULTURĂ ȘI ISTORIE (recentă)…
Arta lui Magister ludi, în CULTURA URBANĂ a lui Pompiliu ALEXANDRU…
Joc și joacă și în PICĂTURA CHINEZEASCĂ…
17.Romanul foileton A DOUA FAȚĂ joacă episodul al șaptesprezecelea…
Facebook
WhatsApp
TikTok
